◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

De ce un cenotaf și pentru Mihai Viteazul?

S-a scris și se vor scrie firește multe cărți despre Mihai Viteazul, dar niciodată nu va fi suficient, pentru că primul domnitor român unificator mai are câte ceva să ne dezvăluie, vor fi descoperite noi documente despre biografia sa tumultoasă și tragică, scriitorii și artiștii îl vor omagia, fiecare generație perceptându-l în funcție de mentalitatea și idealurile ei.

După domnia de numai șapte ani (cifră biblică benefică), ca și cea a lui Cuza Vodă, ideile și faptele sale care-au depășit veacul, au uimit nu numai oamenii țării sale, ci întregul continent. Contemporanii l-au văzut ca pe o personalitate europeană capabilă să elibereze acea parte a Europei subjugata Semilunei. În 1774, Emile Legrand, specialist al culturii grecești, a auzit la Rusciuc, azi Ruse (Bulgaria), o baladă despre vitejiile lui Mihai Viteazul cântată de un cerșetor, ceea ce dovedește persistența numelui acestui voievod român dincolo de granițele țării sale, trecându-l în legendă.

Mărturiile contemporane, faima sa europeană sunt prezente în broșuri tipărite și citite în public la Veneția, Nürnberg, Viena, Praga, Paris, Bruxelles, Padova, etc. Veștile despre isprăvile viteazului român sunt puse în cântece rimate, însoțite de o melodie și recitate prin târguri.

La curtea sa, Mihai Viteazul adunase personalități europene bine cunoscute, unii „corespondenți de presă”, alții spre a eterniza memoria Românului: Andrei Taranowski, Lubieniechi (căruia îi acordă un interviu, primul interviu din cultura română), Ioan Bernardffy, E. Lassota, Bisellius, Stavrinos, Palamed etc. Silezianul Baltazar Walter publică, în 1599, Scurtă și adevărată descriere a faptelor săvârșite de Io(an) Mihai, domnitorul Țării Românești: „Câtă mândră virtute crește în pieptul (său), de ce putere e însuflețită dreapta lui cea vitează, n-ar fi în stare nici măcar penelul maestrului Apeles să zugrăvească, abia învățatul Apolo [ar putea] să le cânte în versuri potrivite și aceasta pentru că domnitorul român își pune capul în luptă cu puterile barbare; este zidul creștinătății și răzbunătorul ei”.

La rândul său, poetul grec Stavrinos scrie Povestea prea frumoasă a lui Mihail Voievod (Veneția, 1638, poem reeditat în 1672, 1683, 1710, 1742, 17560, 1768, 1785, 1806?!), „poveste de tot minunată, poemă cu rime prea frumoase, pe care cei înțelepți foarte mult și-o doresc; o poveste prea frumoasă mă apucai să scriu, a lui Mihail cel minunat, și vreau să nu încetez până nu voi scrie de strădaniile și faptele lui vitejești, războaiele pe care le purta și toate rânduielile lui cu ungurii, cu tătarii, cu turcii, cu bogdanii [moldovenii] și cum apoi fu ucis pe Câmpii Turdei. O să vă spun sfârșitul lui, o să spun moartea lui ca să vă întristați voi toți, și prietenii și rudenii” (Apud Literatura română veche (1402-1647), vol. 2, introducere, ediție îngrijită și note de G. Mihăilă și Dan Zamfirescu, București, Edit. Tineretului, 1969, colecția „Lyceum”).

La curtea cneazului de Ostrog (Belarusia), Gh. Palamed îi închină, tot sub formă de poem, Istoria cuprinzând toate faptele, vitejiile și războaiele prea strălucitului Mihai Vodă, domnul Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei, până în ziua morții sale.

Marii scriitori europeni îi eternizează memoria prin includerea sa ca personaj literar. Dramaturgul spaniol Calderon de la Barca (1600-1681) scrie El Prodigioso capitan, iar conaționalul său, poetul, prozatorul și dramaturgul Lope Felix de Vega Carpio (1562-1635) îl descrie fizic (așa cum apare și în unele tablouri celebre): „ Furios, lat în spate, înfățișare / și statură de uriaș;/ ochi mari, fruntea / înaltă, păr cârlionțat, / nas lung ascuțit / încruntat, cu barba măruntă, / oacheș la față, / bun de picior și strașnic călăreț, / iar în atacurile ce dă / cel dintâi se repede, / și mai adânc în vălmășag pătrunde. / Nu se rade, nici nu se sulemenește, / nu cunoaște ce-i olanda, / nici parfumuri, iasomie, ori viorea; / nu caută patul moale, / nici nu mănâncă numai fazani ”. (Vezi și Tudor Nedelcea, Povestiri despre Mihai Viteazul, Craiova, Scrisul românesc, 1991). 

În literatura română prezența sa este numeroasă și firească, de la primii noștri poeți până la Marin Sorescu sau Adrian Păunescu. Eugen Simion îl aseamănă cu eroii greci ai Iliadei și Odiseei, doar că eroul român nu era mândru de jafuri, de cruzimi, avea sentimentul milei și era conștient și respunzător față de destinul neamului său.

Autorul Liliecilor, Marin Sorescu a scris o senzațională (cunosc proprietatea cuvântului) prefață la vol. Mihai Viteazul, Scrieri (ediție îngrijită, note și bibliografie de Tudor Nedelcea, Craiova, Scrisul românesc, 1993, reeditată în 2021), cu titlul: Cum scria Mihai Viteazul? din care voi cita pe larg. Anterior, editasem Tudor Vladimirescu, Scrieri, cu aceeași prefață de referință scrisă de Marin Sorescu, vrând să dovedim că o parte din „scrierile” celor doi mari eroi naționali conțin și valențe artistice, așa cum sesizase însuși G. Călinescu (pentru Tudor Vladimirescu).

Lumânarea care a ars de secole pentru unirea tuturor românilor a fost limba română”, scrie Marin Sorescu, autorul vol. Bibliotecă de poezie românească. Comentariu și antologie (București, Editura Creuzet, 1997), volum în care îl include pe fratele lui Mihai Viteazul, Petru Cercel („Catastrofal ca domn, Petru Cercel a fost un poet rafinat […] profund cunoscător al tradițiilor și experimentelor lirice europene, de care ia cunoștință chiar la fața locului, căci un demon îl propulsează pretutindini”).

La întrebarea retorică cum vorbea și scria „unul dintre primii făuritori ai istoricului act?”,  Marin Sorescu răspunde în această prefață, cu argumente din însăși creația domnitorului. „Apariția sa pare a fi proiecția ideală a unui vis venind din străfunduri. Ce uimește însă cercetătorul de azi este tulburătoarea lui realitate, prezența lui vie”. Simbolul prefigurat în statui trebuie căutat în „faptele și, mai ales, în spusa și scrisa lui”, căci „faptele și limba sunt demne de atenție”, iar „epistolarul lui Mihai se citește, într-adevăr, cu sufletul la gură”, pentru că „povestirile sale sunt zguduitoare, cu atât mai tulburătoare cu cât evenimentele nu-s plăsmuiri or basne, ci sunt rupte din fibra istoriei noastre, au acoperirea în fapte de vitejie, în sângele și în durerea românească a acelor clipe «făcând cât veacuri»”. 

Ca un istoric autentic, Marin Sorescu amintește o parte din aceste fapte: ocrotirea creștinilor bulgari, „muncile și ostenile” îndurate de domnitor pentru un „ideal umanitar înalt: apărarea creștinității”, dar mai ales ideea și fapta unirii cosângenilor într-un singur stat: „Nu se poate trece peste unirea tuturor românilor sub Mihai Vodă Viteazul! În acest act temerar stă întreaga-i măreție, precum și drama sa”, act realizat „într-o străfungerare de geniu politic”, propunând acest model „Europei dezbinate în landuri și ducate”, Mihai devenind astfel „un vizionar european”.    

Mihai – scrie în stilul său inconfundabil Marin Sorescu – a preluat din zbor buzduganul spațiului mioritic auncat de Burebista și Decebal, bătând cu el în cuie harta întregită a unei țări care nu se poate ciopârți. Gestul său vuiește de trecut. E un ritual care trebuie ținut. Ofranda pioasă a unuia care cinstește cultul morților. Totodată, gestul răspundea unor necesități ale prezentului istoric. El va rămâne un model pentru viitor”.

Recitindu-l, Marin Sorescu îl „vede” pe adevăratul și profundul domnitor Mihai Viteazul: „Statura de culă oltenească întărită… Ochii scăpărători contemplă «pohta ce-am pohtit» și buzele rostesc vechiul «nu» românesc: ba! Tuturor celor care ar veni să ne tulbure. În stânga-i cea iute barda inoxidabilă, vizând construcțiile gramaticale românești, așa cum le-a ridicat poporul român în toate provinciile țării”. 

*

De ce un cenotaf (gr. kenos-gol; taphos-mormânt) (și) pentru Mihai Viteazul? O întrebare (ne)firească. Faptele, drama lui ne îndreptățesc din plin pentru realizarea acestui cenotaf, un ritual, cum scrie și Marin Sorescu, care trebuie întreținut, o „ofrandă pioasă a unuia care cinstește cultul morților”. Omul e dator cu o moarte, iar atunci când trece dincolo trebuie să aibă un mormânt al său, unde să fie pomenit.

Or, Mihai Viteazul, ca și Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu sau mareșalul Antonescu, n-are mormânt (vezi poemul lui Adrian Păunescu, Bocetul lui Ion cel fără de mormânt, din 1988). Sunt eroi fără de mormânt. Tocmai la aceste argumente, P.S. Nicodim, episcopul Severinului și Strehaiei (episcopie reînființată în 2004), s-a gândit ca la un act de pioșenie. După realizarea și sfințirea cenotafului pentru Tudor Vladimirescu (5 iunie 2021) la Mănăstirea Cerneți și a unei cruci comemorative la Biserica din satul mehedințean Prejna (biserică ctitorită de „Domnul Tudor”), P.S. Nicodim realizează acest cenotaf (adevărat monument de artă) la Mănăstirea Strehaia, unde Mihai Viteazul și-a început cariera politică-administrativă. 

În perimetrul geografic al Mehedințiului, în 1370 se înființează a doua Mitropolie a Țării Românești, în timpul domnitorului Vlaicu Vodă (1364-1377), deci acum 651 de ani, cu sediul inițial la Turnu Severin, apoi la Tismana, Cozia și Strehaia („Această sfântă mănăstire Strehaia, ce au fost mai înainte vreme și episcopie” (cum scrie în pisanie).

La 23 aprilie 1486 se înființează două Bănii: cea de Mehedinți, cu sediul la Strehaia și Bănia de Jiu a Craiovei, care aveau un oarecare statut de independență administrativă, judecătorească și militară, plătind un tribut domnitorului Țării Românești. Mihai Viteazul a fost: bănișor de Mehedinți (1582-1588), mare stolnic (1588), mare postelnic (1591), mare agă (1592), mare ban al Craiovei (1593) și domn al Țării Românești (septembrie 1593-9 august 1601), ucis din ordinul lui Gheorghe Basta.

Strehaia a fost sediul nu numai a Băniei de Mehedinți, ci și reședință domnească provizorie a Țării Românești (1601), a Episcopiei de Strehaia (1673-1679), păstrându-se în timp Mănăstirea „Sfânta Treime” (ctitorită de Matei Basarab în 1645), curtea și cancelaria domnească. Biserica Mănăstirii Strehaia, având orientarea cu 42 grade spre sud, a fost zidită, conform tradiției, de domnul Mihai Viteazul într-o noapte, în mare grabă, datorită confruntării cu turcii. Între 1508-1510 s-a construit sediul Băniei, primul ban fiind „Jupân Neagoe Strehăianul”, tatăl boierilor Craiovești. Matei Basarab transformă curtea boierească a Craioveștilor în mănăstire, iar C. Brâncoveanu adaogă bisericii un pridvor. În 1821, pandurii staționeză o vreme aici, Tudor Vladimirescu l-a însărcinat pe fratele său, Papa (Pavel) Vladimirescu, cu paza mănăstirii (200 de panduri). Mănăstirea devine biserică de enorie în timpul lui Cuza Vodă, mănăstirea funcționând ca muzeu, până în 1990. La 1 Decembrie 2007, biserica redevine mănăstire de maici, în frunte cu maica stareță Teofana (mama lui Mihai Viteazul, Tudora, a purtat același nume după călugărie) (Apud Domnitorii și ierarhii Țării Românești. Ctitoriile și mormintele lor, București, Editura „Cuvântul vieții” a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2009).

*

Sfârșitul lui Mihai Viteazul este tragic, omorât mișelește, fără a fi apărat de ai săi (așa s-a mai întâmplat și cu Grigorie Ghica III). Vom cita, pentru mai multă obiectivitate, dintr-un străin, din grecul Stavrinos. Mihai își așteaptă ucigașii, în picioare, urându-le „Bine ați venit, vrednicii mei voinici!” Dar, nu erau voinicii săi, ci niște valoni bine plătiți, fără scrupule. „Ca un copac se prăvăli frumosul său trup”, scrie cu amărăciune Stavrinos. „Și-i rămase trupușorul în țărâna aruncat, gol, fără cămașă, tăvălit în sânge. Acestea le izbuti pizma înverșunată. Și se pierdu așa, pe nedrept, acest viteaz”.

Lacrima lui Stavrinos este curată și din acest motiv vom cita mai mult: „Soare, înfioară-te, suspină! Bocește, lună! Viteji, plângeți răul ce s-a întâmplat, marea nedreptate și clevetirea, pe bărbatul cel bun, care nu avea vină, pe tânărul chipeș care era vestiti – la Apus și la Răsărit i se dusese faima. O, Cer și Soare, înfioară-te de nedreptate! Iar voi, munți, bociți! Și plângeți, fiare! Căci astăzi s-a prăbușit stâlpul creștinilor, cinstea ortodocșilor, prietenul Sfântului Munte, cel care a jurat pe cruce să nimicească pe turci și să-și verse sângele pentru cucernicie.

[…] O, pietre, acum crăpați! Copaci, dezrădăcinați-vă! Iar voi, munți, bociți! Și voi, câmpii, întristați-vă! Căci au rămas toți voinicii fără acela de care se speriau și balaurii și leii; acela care se ostenea pentru ortodoxie și era sigur că o să i se facă liturghie în Sfânta Sofia, deoarece mult se ostenea ca să unească Biserica Romei și a Constantinopolei, să o facă una singură; care nu-și prețuia niciodată viața și în nicio luptă nu-și cruța trupul. Mănăstirilor, plângeți, mult întristați-vă: a pierit miluitorul, și unde o să-l găsiți? Și, dacă ați cutreiera Răsăritul și Apusul, ca el un altul nu ați găsi, ca să vă miluiască. O, moarte nesătulă, cum nu te-ai îndurat de el, de bărbatul acesta bun, și nu te-ai temut de el? Păcat mare s-a făcut față de acest viteaz”.

Și tot Stavrinos îl portretizează în cuvinte simple, dar profunde, sincere: „A lăsat nume frumos în întreg cuprinsul pământului, ca să-l audă și să-l laude vitejii lumii […] Lumina ochilor mi s-a-ntunecat de vărsatul lacrimilor, amintindu-mi faptele domnului Mihai, pentru că eram slujitorul lui credincios, ca și ceilalți”.

Un străin, Stavrinos, scrie aceste emoționate cuvinte despre marele său contemporan; în Țară, după „aglomerația” din decembrie 1989, Mihai Viteazul este tratat, într-un manual „alternativ” de istorie, ca un paranoic, ulterior adăugându-se și calificativul de „incorect politic”.

Peste ani, Adrian Păunescu scrie un alt tulburător poem, Capul de la Torda, de o actualitate strigentă și chiar periculoasă, care ar trebui inclusă în manualele de literatură (dacă se mai predă un asemenea obiect în „România (re)educată” (educarea concepută de actualii guvernanți a debutat prin tăierea plății doctoratelor preuniversitarilor):

 

Capul de la Torda

Adrian Păunescu

 

Capul lui Mihai Viteazul de la Torda se ridică,

Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică

Şi Câmpia Tordei tristă îi răspunde lui cu jale:

Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!”

 

Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,

Că intimidează Ţara cu guverne provizorii.

Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul: 

Totuşi,  unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?

 

Nu voi consuma otravă pentru niciun fel de Basta,

Totuşi, unde-au fost ai noştri, şi atunci, şi-n vremea asta?

Cum se-ajunge pân’la gâtul Voievodului de Ţară, 

Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?

 

Capul lui Mihai Viteazul ne-a lăsat numai cu trupul,

Nu contează că străinii n-aveau nici pic de scrupul,

Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc şi mă mai mânii:

Totuşi, unde-au fost românii? Totuşi, unde sunt românii?

(Poezie cenzurată în 1979)

 

Față de acest erou al neamului trădat acasă, urât afară, care poate sta pe cinste alături de marii domnitori, regi sau împărați ai Europei, acest cenotaf este cea mai sinceră recunoștință adusă domnitorului – unificator și trebuie să aducem pioasă mulțumire lui Dumnezeu că ne-a binecuvântat cu un om al Bisericii, patriot autentic în fapte, nu în vorbe, P.S. Nicodim, episcopul Severinului și Strehaiei.

Să sperăm că dosarul de canonizare a lui Mihai Viteazul, elaborat de veșnicul de pomenire, mitropolitul Nestor Vornicescu, în 2000, în calitatea sa de președinte al Comisiei Sinodale de canonizare din Sfântul Sinod al Patriarhiei, va fi analizat și rezolvat. Dosarul se află în „Arhiva și biblioteca Nestor Vornicescu” de la Mitropolia Olteniei. 

Temeiuri în acest sens sunt și vom cita din argumentele lui N. Iorga: 1) se pare că este primul „domn român care să se fi închinat la mănăstiri din Răsărit prisosul veniturilor vreunei mănăstiri din țară” (p. 215); 2) prin Sinodul de la Iași, Mihai Viteazul „hotărî o nouă viață mănăstirească”, „au dat tuturor sfintelor mănăstiri ca să aibă pace și repaos”, adică mirenii „de orice treaptă și ierarhii până la patriarhii înșiși [patriarhii de Constantinopol, n.n.], n-aveau să se mai amestece de acum la mănăstiri pentru a pune egumeni, pentru a-i izgoni sau pentru a face schimburi și cumpărături cu averea lăsată de ctitor” (p. 217; 3) Mihai Viteazul cere Dietei Transilvaniei, întrunită între 20-27 iulie 1600, și obține înlesniri importante pentru iobagii și preoții români (pășunatul liber, scutirea preoților români de robotă); 4) „Planurile de înnoire și întărire a Bisericii, pe care le formulase Mihai, se întindeau și asupra Ardealului românesc” (p. 218). Luându-și sfătuitori din rândul ierarhilor – pe egumenul Sârghie de la Tismana (pe care îl face episcop de Maramureș) și pe egumenul Teofan de la Mănăstirea Bistrița, Mihai Viteazul „astfel se mântui cu episcopia românească din Muncaciu pentru tot Maramureșul” (226); 5) Domnitorul unificator înființează și noua mitropolie din Bălgrad (Alba Iulia), prin zidirea unei biserici „pe deal, lângă cetate”, pentru că, argumentează mitropolitul Petru Movilă (canonizat tot la propunerea lui Nestor Vornicescu), „ca nu cumva cu schimbarea vremilor să o risipească”. Documentele vremii, cronicile adeveresc că „în adevăr Mihai Viteazul a întemeiat Mitropolia” (222), primul mitropolit fiind episcopul Ioan de Prislop. Astfel, zice N. Iorga, „a luat ființă, prin cheltuiala, sârguința și ideea rodnică a lui Mihai Viteazul, «Arhiepiscopia și Mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvașului [Prislopului], Făgărașului și Tării Ungurești, iproci», cu reședința în chiar scaunul de stăpânire al țării [Alba Iulia], cel mai trainic și mai de folos așezământ al neamului nostru de peste munți” (N. Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. 1, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1908, p. 223); 6) Lupta sa, sfârșită tragic, pentru apărarea creștinității, pentru eliberarea popoarelor creștine din Balcani de sub tutela Semilunei este recunoscută pe plan european.

 

*

 9 august 2021, orele 9.00. În incinta Mănăstirei „Sfânta Treime” din Strehaia, unde Mihai a fost bănișor s-a săvârșit slujba de sfințire a cenotafului ridicat de către Episcopia Severinului și Strehaia, cu binecuvântarea și implicarea directă a Prea Sfințitului Episcop Nicodim (conferențiar universitar la Facultatea de teologie Ortodoxă din Craiova), spre veșnică pomenire a celui ce a fost primul voievod al tuturor românilor, MIHAI VITEAZUL, la împlinirea a 420 de ani de la trecerea sa la cele veșnice (1601-2021).

A fost un public numeros, clerici, mireni, din țară și străinătate, spre a participa efectiv și afectiv la acest înălțător moment istoric, când Episcopia sfințește al doilea cenotaf, după cel înălțat „domnului” Tudor Vladimirescu la Mănăstirea Cerneți din Mehedinți și crucea comemorativă de la biserica din Prejna (ctitorită tot de Tudor). 

Aș menționa printre oaspeții de onoare ai acestui eveniment pe prof. dr. ing. Mihai Mihăiță, președintele Academiei de Științe Tehnice din România și președinte al Asociației Generale a Inginerilor din România (la 91 de ani!), renumiții craioveni: dr. N. Cheiță și farmacistul Virgil Cojocaru, a lui Alcibiade Tassos, student din Grecia, care, impresionat de înălțarea acestui cenotaf va propune autorităților culturale și administrative din Grecia ridicarea unui astfel de monument și  spre veșnica pomenire a lui Alexandru Macedon, Ilie Șerban, primarul Tâmnei etc. A lipsit însă inadmisibil primarul Strehaiei, alte autorități județene. Le-o fi oare rușine de Mihai Viteazul?!

După slujba parastasului, s-a desfășurat un simpozion științific, la care P.S. Nicodim a prezentat Viața bisericească în timpul lui Mihai Viteazul, iar scriitorul și cercetătorul Tudor Nedelcea a demonstrat De ce un cenotaf (și) pentru Mihai Viteazul?, în timpul comunicării sale doi preoți au recitat din poemele scrise de Stavrinos și de Adrian Păunescu.

Prima parte a simpozionului s-a încheiat cu recitarea unor poezii dedicate voievodului de către renumitul poet Nicolae Dragoș, urmat de poetul Victor Rusu (directorul revistei „Caligraf” și alcătuitorul unei antologii de texte literare dedicate lui Mihai Viteazul).

Partea artistică a fost susținută de Grupul psaltic „Sf. Cuv. Nicodim de la Tismana” al Catedralei Episcopale și de rapsodul popular Ion Crețeanu, recent declarat „tezaur uman viu”. 

În cea de-a doua parte a simpozionului au susținut comunicări cu adevărat științifice: prof. univ. dr. Radu Ștefan Vergatti:Un domn român, Mihai Viteazul; prof. univ. dr. Dinică Ciobotea: Mihai Viteazul și Strehaia; prof. dr. Tudor Rățoi: Sate din Mehedinți în vremea lui Mihai Viteazul; pr. prof. univ. dr. Fl. Dobrei: Domnitorul Mihai Viteazul și Ortodoxia transilvană; cerc. st. Gabriel Croitoru: Despre tabloul „Bătăliei de la Călugăreni”, realizat de Carol Valenstein; pr. prof. dr. Al. Stănciulescu-Bârda: Unirea Principatelor-dimensiune a mentalității medievale românești; prof. dr. Fl. Copcea: Aderarea lui Mihai Viteazul la Liga Creștină – o controversă istoriografică?; prof. dr. Ion-Nicolae I. Mutu-Strehaia: Doamna Tudora – Maica Teofana, mama voievodului Mihai Viteazul; scriitorul Laurian Stănchescu: Mihai Viteazul – cavaler al lui Hristos și apărător al creștinității

Moderator și organizator a fost consilierul Mihai Corcodel, șeful Sectorului Cultural și Învățământ din cadrul Episcopiei Severinului și Strehaiei.

De remarcat este faptul că anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la declararea Strehaiei ca oraș și 50 de ani de la dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul al Strehaiei, grație strădaniei istoricului Constantin Protopopescu, iar maica stareță a Mănăstirii Strehaia poartă numele de călugăriță al mamei lui Mihai Viteazul, Teofana.

 

*

 

Cenotaful lui Mihai Viteazul, sfințit azi, 9 august 2021, la Mănăstirea Strehaia, printr-un remarcabil efort logistic și finaniar de PS Nicodim, episcopul Severinului și Strehaiei, dimpreună cu vrednicii săi colaboratori, ca și cel ridicat la Mănăstirea Cerneți, este cea mai sinceră dovadă de evlavie și patriotism față de două mari personalități române, Tudor Vladimirescu și Mihai Viteazul.

După 420 de ani, Mihai Viteazul are, în sfârșit, un mormânt al său pe pământ, alături de cel din Cer, unde să fie pomenit pe măsura faptelor sale, iar candela va arde permanent.

Tudor Nedelcea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *