Ioan Vasiu: – Cum reușiți să” împletiți” toate aceste preocupări?
Mihai Mihăescu: – Am debutat ca autor de proză în 1987, cu povestirea „Filea de la Țânțăreni”, în revista „Literatură și Arta”, coordonată de scriitorul Nicolae Dabija, apoi în anii următori au apărut și alte povestiri de-ale mele în câteva reviste literare din Chișinău. Acele povestiri, împreună cu altele noi, au completat volumul de proză scurtă, „Noaptea geloziei/Scrisori de dragoste”, publicat de editura SEDCOM LIBRIS din Iași, în 2012. Un alt volum de proză al cărui autor sunt apare în 2017. Este vorba de romanul „Identitate”, publicat de editura EIKON din București. Activitatea mea ca scriitor, ca autor de proză, se duce mai degrabă în zona manuscriselor: romane, povestiri, nuvele, eseuri, unele neterminate. Neavând deocamdată o operă voluminoasă publicată ca scriitor, nu aș îndrăzni să pretind la aprecieri înalte din partea cititorilor. Nu știu dacă articolele apărute despre scrierile mele, cât și feedback-urile pozitive pe rețele de socializare mă îndreptățesc să cred că aș fi un scriitor apreciat. Aș înclina să cred, că aprecierile mai consistente ar putea veni în anii următori, după lansarea, sper, a altor cărți de proză cu povești noi.
Ca regizor am debutat în 1989 cu filmul de scurtmetraj, „Adio, viață de holtei”, după povestirea „Roman de dragoste”, de Nicolae Esinencu. Debutul a fost coordonat din punct de vedere artistic de regizorul Emil Loteanu, care era în acea perioadă și Președinte al Uniunii Cineaștilor din Chișinău.
În ceea ce privește activitatea de scenarist, nu a fost o problemă să deprind tehnicile acestui tip de scriere, eu având deja o experiență ca prozator, iar ulterior s-a adăugat și cea de regizor, care a venit să desăvârșească abilitatea de a descrie povestea/poveștile cinematografice în manieră vizuală.
Producător am devenit de nevoie, pentru că au fost o serie de filme de scurtmetraj, apoi lungmetrajul „Fata cu ochii verzi”, după romanul „Gaudeamus”, de Mircea Eliade, pe care le-am realizat cu forțe proprii și cu sprijinul instituțiilor importante din Iași, în perioada în care îmi desfășuram activitatea ca profesor de Arta Actorului de Film la Universitatea de Arte „George Enescu” din urbea Moldovei.
Referitor la titlul de Doctor în Cinematografie și Media, acesta a fost obținut în 1999, după patru ani și jumătate de studii doctorale la Facultatea de Film a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică, „I.L.Caragiale” din București.
Ioan Vasiu: – Când v-ați dat seama că domeniul artistic vi se potrivește cel mai bine?
Mihai Mihăescu: – În adolescență îmi plăcea să citesc literatură artistică de diverse genuri, inclusiv SF-uri, dar și să ascult piese radiofonice cu urechea lipită de aparatul de radio, ceea ce, probabil, arăta o predilecție a mea către zona aceasta a creației. Însă nu se conturase o idee clară, că viitorul meu va fi domeniul artistic. Abia când am ajuns la Chișinău, încet-încet, mi-am dat seama că spre asta merg, iar în 1975 m-am înscris la secția regie a Institutului de Arte „Gavriil Muzicescu”.
Ioan Vasiu: – Am înțeles din biografia dumneavoastră că sunteți născut într-un sat din Republica Moldova. Când și de ce ați plecat la București?
Mihai Mihăescu: – Da. Sunt născut în satul Ciorăști din stânga Prutului, ceva mai la sud de Ungheni, la vreo 35 de km de Iași. Acolo mi-am petrecut copilăria până la 16 ani, după care am plecat la Chișinău. Satul se află în zona codrilor, este practic înconjurat de păduri, iar ca să ajungi în satele învecinate trebuie să parcurgi aceste păduri. Este un sat frumos cu relief, cu livezi, vii, grâne… În condițiile în care economia scârțâie rău de tot, multă lume este plecată peste hotare, mai ales tinerii, iar aceasta se observă când parcurgi drumurile satului și vezi multe case părăsite. În acele case ne jucam cu copiii vecini de-a v-ați ascunselea. Sper că vă dați seama cum mi se strânge inima când trec pe lângă ele. Conducerea satului face eforturi susținute pentru îmbunătățirea lucrurilor: a rezolvat problema apeductului, canalizării, a gazelor, se lucrează la amenajarea drumurilor, etc. Este și un traseu turistic, ce vizează locuri deosebite, sau importante din punct de vedere istoric. Toate astea însă nu reușesc să oprească exodul populației, mai ales a celei tinere. Primăria de acolo a reușit să se înfrățească cu localități din dreapta Prutului, pentru dezvoltarea unor proiecte comune. Este una din modalitățile, care ar putea mișca lucrurile spre o direcție pozitivă…
Când am plecat la București? Odată cu declanșarea „perestroikăi” în URSS, noi, mai ales cei care am fost ținuți de către regimul sovietic sub o permanentă observație, din cauza „păcatului” de a fi conștienți că suntem români, am simțit aerul libertății. Iar când această libertate a venit inclusiv în România, după Revoluția din decembrie 1989, nu se putea să nu merg în țara mea, în capitala Moldovei istorice, Iași, și apoi în capitala României, București. Mai ales, că taică-meu făcuse armata în Regimentul 7 Artilerie Grea Buzău și îmi povestise multe lucruri despre locurile pe unde a fost în perioada României Mari, dar și despre campania militară la care a participat, ajungând, ca soldat al Armatei Române, până la Cotu-Donului.
Totodată știam foarte multe despre România datorită Televiziunii Române, care avea acoperire în localitățile din stânga Prutului, apropiate de graniță. Cunoșteam mulți artiști, actori, cântăreți regizori, de la emisiunile tv, pe care i-am revăzut, deja „pe viu”, cum se spune, când am ajuns la Bucureşti, unii dintre ei devenindu-mi colaboratori.
Prima dată am trecut Prutul prin luna mai, cred, 1990, venind într-o excursie cu un grup de turiști. Când am ajuns la București, în una din zile m-am detașat de grup și am făcut o vizită la Uniunea Cineaștilor din str. Mendeleev. Acolo l-am reîntâlnit pe directorul de imagine Vlad Păunescu, care mi-a făcut cunoștință cu regizoarea Malvina Urșianu, aceasta din urmă conducea atunci Departamentul Externe al Uniunii Cineaștilor. De ce spun, l-am reîntâlnit, pe Vlad Păunescu. Deoarece îl cunoscusem la Chișinău, cu un an în urmă, mai precis în luna iulie, 1989. Vlad Păunescu se întorcea atunci de la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, împreună cu Șerban Marinescu, Adrian Pintea și Ion Popescu Gopo. Emil Loteanu, care era Președinte al Uniunii Cineaștilor din Chișinău, le-a făcut o propunere, să participe la câteva proiecții cu filmul „Cei, care plătesc cu viața”, în regia lui Șerban Marinescu, imaginea fiind semnată de Vlad Păunescu. În acea perioadă eram un apropiat colaborator al lui Emil Loteanu și ocupam funcția de Director Departament Tineret al Uniunii Cineaștilor, pe care domnia sa o conducea. Astfel, împreună cu colegii mei, am participat la organizarea proiecțiilor cu filmul, „Cei, care plătesc cu viața”, în câteva cinematografe din Chișinău. La final le-am luat și un interviu celor patru artiști din București, pentru Televiziunea Publică din Chișinău. Nu știu dacă acel interviu se mai păstrează, dar ar fi minunat dacă s-ar găsi în arhivele Moldova 1 de astăzi. De ce spun asta? Pentru că era cu doar cinci luni înainte de Revoluția din decembrie de la București.
E, în zilele acelea am discutat despre multe lucruri cu cei patru cineaști, iar la un moment dat mi-am exprimat dorința de a vizita Bucureștiul și de a cunoaște din interior cinematografia românească. Ceea ce s-a și întâmplat după Revoluție.
Așadar, Malvina Urșianu, știind de la Vlad Păunescu de dorința mea de a face un stagiu de regie film la București, mi-a eliberat imediat o invitație oficială de a petrece acest stagiu la Studioul de Filme Artistice București. La un moment dat, Malvina Urșianu mi-a spus: Poți să rămâi chiar acum, avem filme în producție unde te putem repartiza! I-am mulțumit desigur, dar i-am spus totodată, că trebuie să-mi pun la punct actele pentru străinătate, atunci mai exista URSS, iar eu eram cetățean sovietic, în plus să îmi clarific statutul la serviciu și după aceea voi putea reveni la București. Peste doar câteva luni, din toamnă, eram deja la București, cu actele în regulă, iar Uniunea Cineaștilor m-a repartizat în echipa regizorului Nicolae Mărgineanu, care avea în producție filmul, „Undeva în Est”, despre rezistența anticomunistă în munții apuseni, cu Maria Ploae și Remus Mărgineanu în rolurile principale. Am fost cazați la cel mai bun hotel din Cluj. Tot acolo l-am reîntâlnit și pe Ovidiu Ghiniță, pe care îl văzusem la Chișinău în „Cei, care plătesc cu viața”. Peste un an, în 1991, după terminarea stagiului, cei doi actori, Remus Mărgineanu și Ovidiu Ghiniță, jucau deja în filmul meu de lungmetraj, „Păcatul”, după povestirile „Păcat boieresc” și „Hoțul”, de Mihail Sadoveanu.
Au urmat apoi mai multe proiecții cu filmul în diverse orașe din
Transilvania, dar și din alte zone, premieră la București având loc la 23 noiembrie, 1992, la Cinema Studio.
Îmi amintesc că făceam naveta frecvent între București și Chișinău, deoarece începusem un alt proiect de lungmetraj, dar lucrurile nu au mers foarte bine la Chișinău, atât în economie, cât și/sau mai ales în politică, deoarece la începutul anului 1994, alegerile în Republica Moldova fuseseră câştigate de o forță politică nostalgică, dornică să refacă structurile de tip sovietic, ceea ce, pe unii dintre noi, cei care eram conștienți de apartenența la cultura românească, ne-a pus în gardă. Am înțeles, că acea situație nou creată va dura, așa încât, în ceea ce mă privește, nu mai vedeam vreo perspectivă de dezvoltare în condiții decente la Chișinău și am hotărât să rămân la București, unde în același an, 1994, m-am înscris la Cursurile de Doctorat la Facultatea de Film a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică, „I.L. Caragiale”. Iar în 1999, după susținerea Tezei de Doctorat cu titlul, „Poetica expresionistă între filmul de autor și filmul de largă audiență”, am obținut titlul de Doctor în Cinematografie și Media.” Ulterior, Teza a stat la baza cărții, „Poetica expresionistă în cinematografie.”
Iar în Republica Moldova, începând cu 1994, atitudinea ostilă față de România, de Uniunea Europeană, de Statele Unite ale Americii a crescut de la an la an, manifestându-se frecvent prin diverse atacuri la nivel înalt, ca să se ajungă până la ruperea în bucăți în Parlament, în 2015, a hărții României Mari, de către unul din deputați. Exodul populației, în special a celei tinere, a fost unul susținut, care este și acum destul de accentuat.
Ioan Vasiu: – Vorbiți-ne puțin despre debutul dumneavoastră ca scriitor și menționați titlurile cărților care poartă numele Domniei Voastre.
Mihai Mihăescu: – Titlurile cărților le-am menționat mai sus, inclusiv cartea de film, care urmărește evoluția expresionismului cinematografic german (1919 – 1933) și influenţele, pe care acesta le-a avut asupra cinema-ului din următoarele decenii. Este practic descrisă întreaga istorie a cinematografiei mondiale pe partea aceasta a elementelor de poetică expresionistă. Sunt invocate de asemenea influinţele exercitate asupra expresionismului cinematografic de către expresionismul din literatură, pictură, sculptură, teatru, inclusiv dans, etc.
Debutul meu în literatură? Deși am spus câte ceva în răspunsurile anterioare, ar mai fi de completat anumite aspecte. De fapt, aș fi putut, sau ar fi trebuit să debutez în literatură încă în 1979. Atunci m-am prezentat la o revistă cu o povestire (nu era prima scriere, mai scrisesem multe altele) și am propus-o redactorului-șef spre publicare. Eram foarte curios să aflu 
răspunsul, deoarece în acea povestire era vorba despre un comsomolist, căruia îi cam plăcea „să tragă la măsea”, cum se spune prin satele Moldovei, după care își maltrata tatăl, veteran de război, bătându-l fără milă. E, vă dați seama, că povestirea a fost respinsă, redactorul-șef a fost foarte diplomat, nu mi-a vorbit nimic de motivele respingerii, mi-a spus doar să revin cu alte povestiri peste ceva timp. Povestea se baza pe un caz real, pe care l-am ascultat chiar din gura acelui bătrân necăjit.
Ioan Vasiu: – Ce realizări aveți în domeniul cinematografiei?
Mihai Mihăescu: – Înafară de cele două lungmetraje, „Păcatul” și „Fata cu ochii verzi”, despre care am vorbit mai sus, filmografia mea este completată de vreo 12 filme de scurtmetraj și vreo 4 filme documentare. Filmele de lungmetraj au fost difuzate în cinematografe și pe canale Tv, fiind incluse și în programul unor festivaluri, iar scurtmetrajele au fost proiectate la diverse acțiuni culturale, festivaluri și de asemenea difuzate la unele posturi Tv.
Ioan Vasiu: – Din anul 1992 sunteți membru al Uniunii Cineaștilor din România. Ce înseamnă această calitate pentru dumneavoastră?
Mihai Mihăescu: – Este în primul rând o recunoaștere profesională a unor realizări în domeniu. Totodată, calitatea aceasta de membru al unei Uniuni de Creație îți conferă oarecum un confort psihologic, că faci parte dintr-o breaslă, ba mai mult, dintr-o familie, sau dacă vreți, dintr-un univers, alcătuit din mini-universuri. În sensul, că fiecare din membrii acestei uniuni reprezintă un mini-univers al emoțiilor, trăirilor, concepțiilor despre viață, experiențelor profesionale, etc., pe care este foarte interesant să le explorezi. Toate acestea le regăsești „încifrate” în operele, pe care membrii unei asemenea uniuni le-au realizat.
Ioan Vasiu: – După părerea dumneavoastră, este apreciată așa cum ar trebui activitatea artistică și literară, în România, dar și în Republica Moldova?
Mihai Mihăescu: – Nu am făcut o investigație în sensul acesta. Dar din câte am observat, trăim vremuri când fiecare dintre noi, suntem puși în fața unor realități, care ne cer să găsim soluții, atunci când ne dorim să perseverăm într-un domeniu. Se poate spune, că talentul, geniul cu care o persoană este înzestrată, nu sunt suficiente în vremurile noastre, dacă nu are și abilitățile necesare de a le promova pe arii cât mai extinse, astfel ca să ajungă să fie apreciată.
Ioan Vasiu: – Ce proiecte aveți pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?
Mihai Mihăescu: – În prezent mă ocup de formarea echipei pentru un film de lungmetraj. În sensul acesta întâmpin oareșce dificultăți în a găsi oamenii potriviți, deoarece după ridicarea restricțiilor de Covid, toată lumea (din breaslă) s-a repezit să filmeze și astfel persoanele specializate pe domeniile cinematografiei au fost absorbite de către diverse Case de Producție. Cu toate astea, sper că în scurt timp vom rezolva aceste probleme și vom putea începe filmările cât de curând.
A consemnat Ioan Vasiu/UZPR