default-logo

Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu, cel Mare prin credință și cultură

Sfârșitul martiric, la Istanbul (Constantinopol), la 15 august 1714, chiar în ziua când împlinea 60 de ani, al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache reprezintă deopotrivă o împlinire jertfelnică, o sublimă mărturisire de credință și o prețioasă moștenire lăsată peste veacuri. Precum marii ziditori, astfel opera sa primea pecetea dăinuirii, crezul creștin nestrămutat avea să-l înscrie în rândul sfinților, iar proiectul de țară ca model de dezvoltare prin cultură, prefigurat de întreaga sa domnie, rămânea a fi continuat și desăvârșit de generațiile următoare. 

Primele două și-au găsit deja rostul: epoca brâncovenească s-a impus ca atare în istoria națională, iar la 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea ca sfinți a lui Constantin Brâncoveanu și a celorlalți cinci martiri de acum 307 ani. În privința mesajului politic-civilizațional lăsat posterității, acesta reprezintă încă un deziderat, un obiect de re­flecție, de decriptare și înțelegere deplină a sem­nificațiilor sale la scara prezentului și, mai ales, a viitorului. Care cunoaște sub presiunea timpului nevoia unei dezlegări corespunzătoare.

Asemenea celor doi mari sfinţi împărați creștini – Constantin și Justinian -, pe care i-a avut ca model și a căror operă i-a inspirat lucrarea sa românească, voievodul martir merită pe deplin, la rându-i, caracterizarea de drept „cel Mare”, prin jertfă creștină și cultură durabilă.

Creștinismul ca fundament și trăinicia prin cultură

Din relatările contemporane și manifestările și actele sale ca domn, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) admira personalitățile și zidirile lor și ținea la asemuirea sa cu Constantin cel Mare și Justinian – la fel și el supranumit -, ambii împărați creștini trecuți în rândul sfin­ților, fapt care nu e lipsit de rezonanță și expli­cație în privința împlinirilor sale și legatului ideatic lăsat posterității. Amândouă persona­litățile avute ca model au purtat în gândirea și acțiunea lor creștinismul ca fundament și trăinicia prin cultură ca trăsătură definitorie. Totodată, epoca lui apare ca un vârf al dezvoltării românești de până atunci și un nou punct de pornire pentru devenirea românească, unul ca nici un altul de până atunci și care avea să rămână singular până astăzi și durabil prin perspectivele sale.

Nu întâmplător, ci dimpotrivă, în Octoihul din 1700, Episcopul Mitrofan al Buzăului, punând într-o perspectivă istorică lucrarea lui Brâncoveanu, o găsea la capătul unui lanț de dezvoltare început cu vremea lui Matei Basarab (1632-1654), cea cu „roduri puține și necoapte”, care avea, totuși, rolul inițiator, continuată cu demersurile lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) cu „rodurile de mijloc, nici de tot coapte, nici iarăși de tot crude”, și desăvârșit prin vârful atins sub Constantin Brâncoveanu cu fructele sale, după spusele aceluiași cronicar, „coapte, dulci la gust”.

Referirile la împărații bizantini și la domnitorii predecesori impuneau o notă de vădită continuitate și viziunea evoluției spre un moment de sinteză înaltă, cu elemente preluate din trecutul propriu ori împrumutate din Orientul post-bizantin, Veneția sau lumea germanică asimilate în datele și spiritul locului. Continuarea unor tradiții bizantine de prestigiu și temeinice naționale și menținerea percepției singularității și unității de limbă și credință a românilor, o evidentă voință de reînnoire a societății prin cultură, demarcarea de „ceilalți” și, ca urmare, mai limpede de autodefinire, inclusiv dovedite prin preocuparea de a presupune o originală imagine a Europei și o coerentă prefigurare a începuturilor proprii sunt liniile de forță ale unei acțiuni generale, asumată și promovată consecvent de domnitor.

Într-adevăr, profunda credință și opțiune creștină a Brâncoveanului îl delimitau de otomani, iar preocuparea de promovare a unității de credință și de limbă prin carte și spiritualitate a tuturor românilor erau repere identitare de netrecut în raporturile cu austriecii, rușii sau oricare dintre alte seminții. Eforturile sale de evitare a scindării ortodocșilor români transilvăneni de la 1700, care au mers până la conflict diplomatic cu Viena, exprimă aceeași dogmă politică a programului urmat. La fel, unicitatea și universalitatea creștinismului și a imperiului roman, valori inconfundabile ale celor doi mari împărați avuți ca model și imbold de gândire și acțiune – Constantin și Justinian -, chemarea și îndemnul la o operă perenă de zidire prin cultură a unei societăți unificatoare, respectuoasă cu tradițiile, deschisă spre universal, cu aspirații mergând până la statutul de putere regională, călăuzitoare pentru întreaga ortodoxie de expresie grecească (bizantină) deveneau, în acest context, de nestăvilit. Dacă Justinian și-a asumat menirea de a restaura măreția romană călăuzit de Sfânta Treime (cum ne arată în „Prefața” la Corpus Iuris Civilis), Constantin Brâncoveanu a întruchipat prin faptele sale și ne-a transmis ca legat testamentar etern ideea imperială romană, primatul Ortodoxiei și integrarea sa în ceea ce privește misiunea statului român, asumată astăzi ca atare prin simbolurile naționale oficiale.

Atașament creștin, unitate națională și afirmare prin cultura proprie

Ca mai arareori în istorie, dar nu întâmplător, așa cum s-a remarcat, manifestările culturale românești din răstimpul 1601 (sfârșitul lui Mihai Viteazul) și 1821 (revoluția modernizatoare a lui Tudor Vladimirescu) au fost mai importante și au rămas mai durabile decât evenimentele politico-militare care l-au caracterizat. Epocile de înfăptuiri care s-au succedat poartă numele personalităților care le-au promovat și le circumscriu la cel puțin trei repere dominante: atașamentul creștin, aspirațiile de unitate națională și afirmarea prin cultura proprie, într-o raportare permanentă la orizonturile civilizaționale ale timpului.

Dacă întemeietorului unui atare mers istoric românesc, Matei Basarab, „îmbogățitor al țării sale”, i s-a asociat Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova, cel de-al doilea și mai consistent val, culminant pentru epocă, a fost reprezentat de lucrările lui Șerban Cantacuzino și mai ales de cea a lui Constantin Brâncoveanu, domn „pravoslavnic, cu dragoste și râvnă creștinească și fierbinte” (cronica), iar în Moldova, cu precădere prin personalitatea enciclopedică a domnitorului Dimitrie Cantemir (1710-1711).

Arta și frumosul aferente credinței creștine

Începuturile acestei opere generale de re­construcție și afirmare românească prin cultură, datorate unui Basarab provenit tot din Brâncovenii Romanațiului, aga Matei, prefigurau orizonturile prioritare ale demersului: arta și frumosul aferente credinței creștine, cultivate prin numeroasele ctitorii și podoabele de cult creștin cuvenite, tipăritul de cărți, preponderent cu conținut religios, dar și cu un pronunțat caracter normativ, de comportament general difuzate pe întreg teritoriul ocupat de români și dincolo de acesta, dorința de prestigiu izvorât din tradițiile asumate și aspirațiile de a se impune în lumea regională și europeană de apartenență.

Acum apar și primele pravile sau texte de legi românești, începutul reprezentându-l Pravila de la Govora (1640), un nomocanon cu elemente de drept bisericesc și de drept laic, destinat Țării Românești și românimii din Ardeal, ambele ediții purtând, în deschidere, predoslovii ale mitropoliților ortodocși din cele două ținuturi românești, considerată prima încercare de unificare legislativă națională. A urmat în epocă o a doua tentativă de acest gen prin pravila lui Vasile Lupu, Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești și alte giudețe (1652), preluată aproape integral și de Matei Basarab prin a sa Îndreptarea Legii (1652), de această dată între românii de dincolo și dincoace de Milcov. În desăvârșirea unor atare viziuni și asemenea eforturi, Șerban Cantacuzino și mai ales Constantin Brâncoveanu au continuat acțiunea având în centrul său proiectul Bibliei de la București (1688) și complexul de demersuri culturale pornite și susținute din capitala Țării Românești spre întreg orizontul creștin de influență greacă. Dar marele său merit rezidă în mod deosebit în faptul că a impus ideea dezvoltării prin cultură și a promovat un model de devenire pe această cale care s-a dovedit potrivit țării, i-a asigurat inițial, timp de un sfert de veac, prosperitatea internă și echilibrul extern și, cel mai important, a prefigurat pentru viitor un proiect propriu de devenire și afirmare în istorie, care își păstrează semnificațiile până astăzi.

Rezonanțele proiectului de dezvoltare prin credință și cultură

La 307 ani de la martirajul Brâncovenilor, moștenirea lor spirituală lăsată peste veacuri posterității e mai actuală ca oricând, în primul rând prin rezonanțele proiectului de dezvoltare prin credință și cultură pe care l-a prefigurat și promovat consecvent. Multe din aspirațiile socio-naționale atunci formulate, convingerile creștine afirmate și opțiunile valorice creatoare asumate pot constitui în numeroase privințe și acum repere ale desemnării priorităților și stabilirii obiectivelor devenirii prezente și viitoare.

Poate că dintr-o asemenea perspectivă lucrarea epocii brâncovenești se cuvine analizată mai ales în profunzime și cunoscută cât mai deplin în conținutul și semnificațiile sale spre valorificarea potrivită. Desigur, pentru fiecare perioadă istorică adevărurile sale au fost receptate și, după împrejurări și posibilități, s-au împlinit. Unitatea culturală și spirituală promovată atunci s-a convertit și desăvârșit în plan politico-statal în ultimă instanță prin actele de unire de la 1859 și 1918. Religia creștin-ortodoxă s-a păstrat și a înflorit asupra întregului teritoriu românesc, iar Biserica sa, „mama” dintotdeauna a poporului nostru, reprezintă astăzi depozitarul și cultivatorul valorilor moral-creștine naționale. Limba românească a „vechilor cazanii” s-a modernizat și a evoluat îndeplinindu-și din plin funcția de mijloc de comunicare și în special menirea de tezaur de păstrare și exprimare a particularităților și bogățiilor specificului propriu. În fine, cartea românească a cunoscut vremurile de glorie și trece astăzi prin metamorfozele digitalizării, dar fără a-și pierde memoria și seva imprimate în sute de ani, ca pavăză împotriva uniformizării forțate și factor de cunoaștere și exprimare a identității naționale în condițiile diversității uniformizatoare globale.

Această valorificare a moștenirii brânco­venești a ajuns acum la vremea sintezei și decantării sale la nivel de model de dezvoltare prin cultură validat de istorie și impus de situația generală marcată prin integrare europeană, globalizare economică și interconectare digitală.

Pentru a desprinde cât mai bine conturul proiectului și a-i exprima cuprinsul e nevoie de un efort creator de înțelegere și acceptare pe măsură, în numele șansei și ea deviză altădată pentru voievozii noștri de a fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât.

O datorie și oportunitate

Ideea și inițiativa aferente unui atare demers pornesc, nu întâmplător, de la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din Capitală, ctitorie și sanctuar al moaștelor Sfântului Voievod, situată la kilometrul 0 al României de azi. Continuarea tradițiilor brâncovenești și valorificarea lor până la prefigurarea, pe acest temei și într-un atare context, a unui proiect de țară devin, de asemenea, o datorie și oportunitate pentru generațiile de azi. Începuturile modeste ale acțiunii noastre pot consta mai ales în crearea unui cadru de informare și cunoaștere, prin publi­carea unor lucrări fundamentale asupra operei brâncovenești, precum cele două confe­rințe din 1914 ale lui Nicolae Iorga (din 14 august privind valoarea politică și respectiv 12 septembrie referitoare la activitatea culturală a lui Constantin Brâncoveanu și scopurile Academiei Române) și un ciclu de expuneri pe tematici și cu abordări adecvate lecturii contemporane a mesajului brâncovenesc, în scopul desprinderii și valorificării ideilor sale. În acest mod se pot decanta și aduce la împlinire dimensiunile unei monografii istorice reprezentative a domniei și înfăptuirilor lui Constantin Brâncoveanu, integrate epocii pe care a generat-o și cu reverberațiile rămase în istorie pe care încă i-o datorăm. Din amvonul ctitoriei brâncovenești din centrul României, prin con­tribuțiile unor personalități ale culturii națio­nale, profesori universitari, membri ai Academiei Române, cercetători științifici și alți spe­cialiști, mesajul brâncovenesc de dezvoltare prin cultură va fi adus în actualitate și exprimat în dimensiunile sale esențiale, spre a deveni, în mod egal, imbold de gândire creatoare și activitate constructivă fondatoare.

 Prof. Univ. Dr. Mircea Duțu,   Pr. Dr. Emil Nedelea Cărămizaru

ziarullumina.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.