Prima remarcă pe care aș face-o lucrării „Polemica Paulescu: știință, politică, memorie“ este aceea că titlul lucrării nu corespunde conținutului ei. O polemică înseamnă confruntarea unor puncte de vedere diferite. Or, lucrarea respectivă are pe coperta doi autori (Peter Manu și Horia Bozdoghina), temeinic încadrați de amplul studiul introductiv al lui William Totok, lung (14 pagini) și încheiat de Radu Ioanid printr-o postfață mai scurtă (7 pagini), ambii fervenți acuzatori. Acuzațiile de natură politică au fost comentate recent de reputatul critic literar și om de cultură Eugen Simion, președinte al Academiei Române timp de două mandate, care sper că a clarificat poziția acestei prestigioase instituții pe care unii doresc să o implice într-o nesfârșită polemică asupra complexei activități a marelui savant Nicolae Paulescu. Suntem adepții dialogului și ai polemicilor, dar nu ai lucrărilor de tipul celei menționate, care se recomandă drept polemică, dar reflectă numai „opoziția“, nu și poziția, adică celălalt partener al dialogului.
Din cele prezentate de autorii și coautorii „Polemicii Paulescu„, remarc unele afirmății aberante și neadevărate, ceea ce aruncă o umbră justificată de incertitudine asupra întregului material. De exemplu, prefațatorul afirma că Prof. Gerald Slama de la Spitalul parizian Hôtel-Dieu ar fi participat cândva la București la dezvelirea unui bust al lui Paulescu, lucru care din păcate nu s-a întâmplat niciodată, venerabilul profesor fiind în imposibilitatea fizică (vederea, practic pierdută) de a face o astfel de deplasare; sau că Paulescu ar fi avut o colaborare activă cu cercetătorii francezi pentru obținerea brevetului („Pancreina și procedeul fabricării sale” – 10 aprilie 1922), lucru inexact întrucât Paulescu nu a mai putut călători în Franța după 1908 datorită stării lui precare de sănătate, iar cercetătorii francezi nu au avut nici o legătură cu brevetul de invenție al lui Paulescu.
S-ar putea că în mare măsură unele referiri la activitatea științifică a lui Paulescu să provină de la Prof. Peter Manu, din New York, specialist în medicină internă și, mai de curând, interesat de un domeniu pe care încă nu îl cunoaște decât superficial. Senzația pe care ți-o lasă citirea materialului este aceea că multe dintre evenimentele prezentate de el sunt distorsionate și interpretate în mod tendențios. Îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, întrucât relația mea cu Peter Manu este una dintre cele mai civilizate și domnia sa avea o bună ocazie ca împreună să clarificăm multe dintre incertitudinile complicatului domeniu al diabetologiei.
Dubiul pe care îl am asupra bunei credințe a Prof. Peter Manu în problema Paulescu provine dintr-o polemică adevărată pe care am purtat-o în revista „Viață Medicală“, după ce acesta a publicat în respectivă revista un articol în care își exprimă o „uimitoare” asemănare între metodă de extracție pancreatică utilizată de Paulescu în 1916 și cea publicată de către Israel Kleiner în 1919, deci trei ani mai târziu, insinuând că Paulescu s-ar fi putut inspiră din lucrarea lui Kleiner, fără a menționa însă în mod expres această afirmație pe care, probabil dintr-o precauție bine gândită, n-a îndrăznit s-o formuleze explicit. În răspunsul meu intitulat „Despre mirarea aparent inocentă a Prof. Peter Manu” i-am demonstrat, cu o bună documentație – cred eu -, că așa-zisă asemănare între cele două metode de extracție nu există și că o posibilă filiație Kleiner-Paulescu de orice natură este ridicolă, întrucât ea era pur și simplu imposibilă. Considerăm că argumentele mele au fost suficiente pentru a înlătura perfida mirare pe care i-ar fi trezit-o asemănarea celor două metode, întrucât Peter Manu nu a mai reacționat în nici un fel la răspunsul meu. Constat însă cu surprindere că domnia sa reia absurda problemă în lucrarea mai sus menționată, pe care recent a publicat-o la Editura „Curtea Veche”, creându-mi disconfortul trezit de o jenantă duplicitate venită din partea unui potențial prieten.
Pentru a întelege bine absurda insinuare a lui Peter Manu, voi menționa câteva date privind îndelungata activitate (circa douăzeci de ani) a lui Paulescu în studiul diabetului. În 1899, în substanțialul sau „Memoriu de titluri și lucrări“ publicat în Ed. „Person” din Paris, Paulescu menționează că a întreprins, împreuna cu maestrul sau de la Sorbona, Albert Dastre (1848-1917), o cercetare „privind izolarea și studierea produsului activ al secreției interne a pancreasului”. Aceste experimente presupuneau, evident, folosirea unei metode de extracție. Acele experimente deja efectuate urmau să fie pregătite pentru publicare. În 1900, însă, Paulescu decide să revină în țară pentru a înființa Catedră de Fiziologie de la Facultatea de Fiziologie din Bucureșți, astfel încât planul publicării cercetărilor respective nu s-a mai finalizat. Cauza? În acea perioada era deja angajat în redactarea primelor două volume ale „Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco”, primul (938 pag.) apărut în 1903, și cel de al doilea (1051 pag.) apărut în 1906. Muncă titanică, pentru a face cea mai mare sinteză enciclopedică medicală a timpului. Se adaugă monografia „L’hypophise du cerveaux” (lucrare de o valoare inestimabilă), publicată la Paris în 1908.
Paulescu revine la vechea lui pasiune, diabetul, în 1911. În următorii ani publică la Paris lucrări referitoare la funcția glicogenica-hepatică, care spune el „este influențată de secreția endocrina a pancreasului”. În 1912, în Volumul III (1.200 pag.) din „Traité de Médicine Lancereaux-Paulesco”, în exhaustivul capitol „Pancreas” (90 pag.), Paulescu avansează pentru prima dată noul sau concept asupra diabetului, acela de a interveni „asupra substanțelor nutritive absorbite în intestine (evident proteine, glucide și lipide) pentru a le face asimilabile (adică utilizabile) în țesuturile periferice” (pag. 925).
Această adevărată nouă paradigmă a diabetului născută din observația clinică trebuia demonstrată experimental. Paulescu începe aceste experimente după un plan minuțios, cu scopul de a demonstra efectul extractului pancreatic preparat de el nu numai asupra glucozei din sânge și urină, ci și asupra ureei din sânge și urină (metabolismul proteic) și a corpilor cetonici din sânge și urină (metabolismul lipidic). Pâna la intrarea României în 1916 în Primul Război Mondial, când cercetările sale au fost oprite din cauza închiderii pentru trei ani a Facultății de Medicină, Paulescu reușise să demonstreze efectul asupra primelor două metabolisme, cel glucidic și proteic. În următoarea etapă urma să demonstreze efectul asupra metabolismului lipidic (această ultima etapă va fi reluată la sfârșitul anului 1920, începutul anului 1921, încheindu-și întregul sau program experimental).
Pauză impusă de evenimente (Primul Război Mondial) l-a obligat pe Paulescu să se retragă în birou cu datele experimentelor sale și să redacteze cele trei volume (2.100 pag.) ale celebrului „Traité de Physiologie Médicale”, unde se regăsesc ades subcapitole cu „cercetări personale”, de regulă priorități care au marcat istoria medicinii moderne. De altfel, acesta a fost și motivul republicării lui anul trecut, la 90 ani de la prima lui apariție, inițiativa care se pare că mai mult l-a deranjat pe Peter Manu, în loc să-l bucure, așa cum s-ar fi cuvenit pentru un fost elev al Facultății de Medicină din Bucureșți. În acest tratat, în capitolul „Pancreasul asimilator” (60 pag.), înainte de a descrie pe opt pagini magnificele sale experimente efectuate până atunci (ele reprezintă prima mărturie scrisă a descoperirii insulinei), Paulescu spune „războiul ne-a surprins în timp ce încercam să probăm ipoteza noastră privind rolul pancreasului în asimilarea nutrienților” (evident proteine, glucide și lipide).
În afară lui Peter Manu nu cunosc altă voce care să nu fi înțeles circumstanțele specifice Primului Război Mondial, menționate de Paulescu și cunoscute de toată lumea, acceptând fără rezerve ca magistralele concluzii prezentate clar ca lumina zilei în acest tratat reprezintă rezultatul cercetătorilor efectuate înainte de 1916. Cu o perfidie inexplicabilă, Peter Manu se întreabă dacă putem să-l credem pe Paulescu că experimentele chiar au fost făcute în 1916 și nu cumva mai târziu. Dacă am intra în această logică absurdă, ar trebui să credem că întregul tratat al lui Paulescu trimis la publicare pe 27 septembrie 1919 (tipărit în 1920) este o mistificare pe care aș fi foarte curios să văd cum o interpretează ilustrul psihiatru newyorkez, în prezent internist, Peter Manu.
Accept să rămân în absurda logică a colegului meu și să lămurim ce înțelege el printr-o „asemănare uimitoare” între metoda de extracție folosită de Paulescu în 1916 și trimisă spre publicare de Israel Kleiner în octombrie 1919 (diferența de o lună în favoarea lui Paulescu ar exclude orice filiație Kleiner-Paulescu). Așadar, mergem mai departe să vedem pretinsa, dar inexistenta, asemănare dintre metoda de extracție folosită în cele două lucrări.
Prima deosebire esențială: în timp ce Paulescu vorbește constant de un „extract pancreatic” (niciodată despre „emulsie pancreatică”), Kleiner subliniază chiar și în titlul lucrării sale că a folosit o „emulsie pancreatică”, la pagină 155 menționând că „în nici o etapă produsul nu a fost filtrat, nici nu au fost folosite alte substanțe precum carbonatul de sodiu sau altele”.
Ceea ce a obținut Paulescu în produsul său a fost rezultatul filtrării spontane printr-o dublă compresă de tarlatan (tifon) a unei tocături de pancreas peste care el adaugă apă distilată sterilă de 10 ori greutatea tocăturii; Kleiner (diferență esențială) adaugă apă numai de patru ori greutatea pancreasului mărunțit, probabil în ideea obținerii unei „emulsii” cât mai concentrate.
A două diferența fundamentală este aceea că pentru a obține un extract, Paulescu filtrează preparatul sau printr-o compresa dublă, sterilizată (fără a exercita nicio presiune asupra lui), în timp ce Kleiner, pentru a obține o emulsie, procedează astfel: produsul a fost presat și stors prin muslină (un fel de compresa simplă, nu dublă). Emulsia vine de la cuvântul latin „mulgere”, care înseamnă chiar „a mulge”, exact ceea ce a făcut Kleiner cu preparatul sau, când menționează că a fost „strained and squeezed through muslin”. Prin această stoarcere (mulgere) nu s-a obținut un extract propriu-zis, ci o emulsie de țesut pancreatic conținând, evident, mai mult țesut decât putea trece prin forță gravitațională în filtratul lui Paulescu. Acesta este „un amănunt” esențial pentru a demonstra că cele două procedee sunt totalmente diferite, iar produsul final folosit este diferit. Faptul că ambele preparate au avut în final un efect hipoglicemiant nu are nimic a face cu existența unor infinite variante de extracție, care pot fi la fel de eficiente.
A treia diferența fundamentală constă în diluarea extractului lui Paulescu cu o soluție de NaCl 7%, în timp ce Kleiner diluează emulsia să în 5 volume de soluție de NaCl sterilă, 0,9%, adică o diferența de concentrație de 10 ori! Trebuie să fii orb, într-adevăr, să faci o confuzie atât de grosieră între un filtrat și o emulsie și între două concentrații atât de diferite. De adăugat că Paulescu nu vorbește niciodată de o emulsie, ci totdeauna numai de un extract filtrat, în timp ce Kleiner vorbește aproape numai de emulsie și chiar menționează că emulsia sa nu a fost niciodată filtrată.
Singura „asemănare uimitoare” este aceea că așa cum procedau toți cercetătorii și înainte și după, păstrau acest amestec la gheață; la Paulescu, însă, un timp mai lung și precis (24 de ore), la Kleiner o durata mai puțin precisă (între 1 și 20 de ore)! Stranie folosire a cuvântului „asemănare” de către Peter Manu al cărui discernământ mă cam pune pe gânduri. Este că și cum ai spune că strugurii trebuie striviți și apoi ținuți în butoaie speciale. Evident, două etape obligatorii, care nu pot fi altele. Calitatea vinurilor însă depinde de ce se întâmplă în aceste etape obligatorii.
Nu mai insist asupra altor diferențe majore între cele două lucrări întrucât nu doresc să umilesc mai mult un coleg care, din nu știu ce motive, a făcut brusc un regretabil daltonism. Se știe că un conducător auto cu daltonism poate pune în pericol și propria persoană, și pe cei trei pasageri pe care i-a luat în mașină sa. În dreapta lui, Horia Bozoghina, pe locul cel mai vulnerabil.
După această lungă introducere ajung la întrebarea pe care simt că mi-a adresat-o Acad. Eugen Simion mie, ca exponent la diabetologilor: este adevărat ce spune o anume Doina Jela, că „statuia științifică a lui Paulescu ar fi goală pe dinăuntru?”. Nu cunosc care este formația persoanei la care se referă, dar am respirat ușurat când cineva m-a asigurat: cu siguranță, nu este medic. Numai un asemenea personaj ar mai fi lipsit tagmei noastre. În această situație, mă întreb de unde tupeul afișat printr-o asemenea iresponsabilă afirmație? Pentru noi, medicii, această afirmație este atât de jignitoare, încât nu m-aș angaja pe această tema în tărâța în care dacă intri cu personajele de acest gen știi ce riscuri îți asumi. Prefer să consider că ea nu există și nu-mi doresc nici un fel de dialog cu persoane care, nu știu din ce motive, fac comentarii în domenii care le sunt completamente străine.
Ceea ce deranjează pe multă lume este faptul că, indubitabil, Paulescu a descoperit insulina. O recunosc, cu unele excepții (firește, din Canada) care întăresc regula, numeroase personalități diabetologice din întreaga lume. Le țin la dispoziția oricărei persoane interesate să le cunoască. Am prezentat în două monografii, una în limba română, altă în limba engleză, toate dovezile pentru susținerea acestui adevăr. Afirmațiile doamnei menționate mai înainte sunt lipsite și de valoare, dar și de decență. Despre descoperirea insulinei s-au scris și probabil se vor mai scrie multe monografii. Motivația ne-o oferă intempestivele intervenții de tipul celei făcute de Peter Manu, care, deși nu neagă în mod expres în lucrarea respectivă paternitatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, în schimb oferă posibilitatea ca voci care i s-au asociat să afirme deschis această ignobilă negație.
Obsedat de prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei, trebuie să recunosc că am lăsat în umbră cel puțin alte douăzeci de priorități științifice și medicale ale lui Paulescu din cele mai variate domenii. Ele vor trebui să facă obiectul tot atâtor intervenții scrise și îi mulțumesc pe această cale lui Peter Manu că este autorul moral al acestei inițiative.
P.S. Întrucât Acad. Eugen Simion a avut în articolul sau un P.S., adaug și eu unul: sunt voci care-l acuză (evident indirect) pe Albert Einstein de „holocaustul” de la Hiroshima și Nagasaki. Tot așa de aberant cum alții îl acuză pe Paulescu (evident, tot indirect) de holocausturile din cel de-Al Doilea Război Mondial. Îi apăr pe amândoi cu aceeași tărie și pentru aceeași motivație: incontestabila lor valoare științifică. Acuze că acelea menționate îi incriminează mai mult pe acuzatori decât pe cei acuzați.
– 1897: folosind la animal cateterismul venei suprahepatice (sondă introdusă prin venă jugulară externă și urechiușă dreapta, pâna în venă cava inferioară) demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obținut din venă suprahepatica se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui obținut din venă porta sau din venele periferice; „Archives de Physiologie”, nr.1, ianuarie 1897, p. 21.
– 31 august 1931. 1921: determinarea caracterului fiziologic al hormonului antidiabetic pancreatic (numit de el „pancreina“) scazând glicemia nu numai la animalul diabetic, ci și la animalul normal; „Archives Internationales de Physiologie”, 31 august 1931.
– 1922: obținerea unui brevet de invenție privind pancreina și procedeul fabricării ei (10 aprilie 1922).
Această este o lista provizorie a unor priorități ale lui Paulescu, care poate convinge pe orice om de bună credința că în medicină românească, prin problematica vastă la care ele se referă, nu au are egal nici în trecut și nici astăzi. La Congresul de Diabet de la Kobe din 1996, într-o discuție cu regretatul prof. Rolf Luft din Suedia (printre altele și fost membru în Comitetul Nobel), îmi spunea: „Nu fi necăjit (la acea vreme încă se mai vorbea despre descoperirea insulinei de către Banting și Best). Timpul lui Paulescu nu a sosit încă. Sunt convins că el va veni”. Polemica actuală declanșată în jurul lui Paulescu mă face să cred că acea vreme a venit. Nepăsarea și indecizia noastră față de marea moștenire științifică a lui Paulescu, a luat sfârșit. Cer să se dea Cezarului ce-i al Cezarului, dar să i se lase lui Paulescu, ce-i al lui Paulescu.