◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Marii înaintaşi / Acad. Gheorghe Păun

România este o ţară bogată – prin oamenii săi. România este o ţară sărăcită – de oamenii săi… Iar de-ul de mai devreme indică şi actantul şi victima…
După ultimul mare război (măcar de-ar fi fost ultimul…), i-am trimis la Aiud sau la Canal, iar pe mulţi alţii (pe cei care nu s-au „integrat”, din convingere sau de nevoie, abdicând adesea de la menirea lor) i-am obligat să plece în lume. Primii au umplut cimitirele, cei de pe urmă au umplut universităţile şi bibliotecile Europei. Şi câţi au fost! Abia acum îi aflăm, când încep să se întoarcă acasă. Ei sau, de cele mai multe ori, doar cărţile/opera lor. Ştiam de cei Patru Mari, erau prea greu de ignorat, Brâncuşi, Eliade, Ionesco, Cioran – fără a-i cultiva cum şi cât ar fi trebuit – dar lista lor e nesfârşită. Doar ca idee de cât mai avem de învăţat, a se vedea rubrica „Recuperarea diasporei” din revista noastră, a se vedea seria de articole cu aceeaşi nobilă intenţie a dlui Florea Firan din Scrisul Românesc.
Oameni-instituţii, oameni-conştiinţă – chiar dacă uneori au avut şi ei slăbiciunile lor, ca toţi muritorii, îi idealizez cu bună ştire – care au scris în mai multe limbi, adesea continuând să scrie şi în limba copilăriei, au trăit în mai multe ţări, cu precădere în „ţara” Exil, în care nu se trăieşte deloc uşor, editând cărţi şi reviste în limba română, purtând spre „satul global” cultura ţării care îi refuzase şi care îi ascundea prin „fonduri speciale” în loc să se mândrească cu ei. Tot în colţuri încuiate de bibliotecă au ajuns mulţi dintre cărturarii interbelici, iar, după Loviluţia din ’89, şi cei aflaţi mai la vedere au avut partea lor de derâdere, cu precădere cei mari, cei care contează. Explice psihosociologii şi istoricii – poate specialiştii în diversiuni – de ce s-a întâmplat aşa. Pe la începutul anilor ’80 lucram într-un proiect internaţional care voia să afle scopurile, procesele şi indicatorii dezvoltării şi unul dintre sloganurile pe care le-am auzit acolo spunea că „pentru a afla problemele unei societăţi, întreabă femeile şi artiştii”. Poate noi nu am vrut sau nu vrem să ne cunoaştem problemele. Marii înaintaşi au acest obicei, să pună diagnostice, să ne ridice oglinda în faţă. Mai au şi alte deprinderi care-i fac adesea inconfortabili prin comparaţie: ştiu multe şi bine, scriu mult şi bine, când spun ceva nu e vorbă-n vânt, pentru că se sprijină pe o cultură care parcă nu îi e dată oricărui muritor, vorbesc mai mereu despre cuvinte grele, care se pronunţă din ce în ce mai cu dificultate, gen istorie, neam, limbă, patrie, religie, lege, au lucrat parcă tot timpul (am spus „lucrat”, nu „muncit”, pentru că ei au făcut totul cu bucurie, departe de starea de trudă impusă), le-a dat Dumnezeu mai mult decât oamenilor de rând, iar ei, altruişti, au dat celor din jur. Şi dau încă – actualitatea marilor conştiinţe naţionale este impresionantă. Ajunge să recitim publicistica lui Eminescu pentru a ne dovedi acest lucru.
Ajunge să-l recitim pe Alexandru Ciorănescu, cel care a mai fost prezent în revistă şi de la naşterea căruia se împlinesc, în noiembrie, o sută de ani, drept care îi dedicăm numărul de faţă. Mai mult de o jumătate de secol de exil, la marginea depărtată a continentului, în Insulele Canare, o bibliografie imensă, parte scrisă dintru început sau tradusă şi în limba română, parte aşteptând să fie citită. Prea puţin cunoscut până în 1989. L-am „întâlnit” pe don Alejandro pentru prima dată pe la începutul anilor 2000, la Tarragona, Spania, de faţă fiind la o reuşită teză de doctorat care i se dedica acolo, l-am cunoscut însă mai bine prin scrierile sale citite ulterior. Un savant de un ordin de mărime cu totul special, l-aş alinia celor Patru Mari.
Haideţi să-i chemăm aproape pe înaintaşi! Avem nevoie de ei, sprijiniţi de ei avem o şansă în plus să nu ne dizolvăm în „supa globală”. Cu ei alături, vom rămâne români, pentru că de la ei putem (re)învăţa ce înseamnă istorie, neam, limbă, patrie, religie, lege.

Curtea de la Argeş

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *