default-logo

TEȘU SOLOMOVICI și Iubirea cuvântului românesc în Țara Sfântă

Iubiți cititori, la întrebarea de identitate Cine este acest domn, putem răspunde dintr-o răsuflare: TEȘU SOLOMOVICI este președintele Centrului Cultural Israeliano-Român, scriitor, jurnalist, istoric și editor!
La 88 de ani, Domnia sa privește înapoi cu satisfacție. A pornit-o de jos, din Focșaniul natal, dintr-o familie evreiască săracă, tatăl croitor și cantor de sinagogă. A început să învețe Tora pentru a deveni rabin, dar a venit războiul și a fost deportat în Transnistria. A supraviețuit. În 1951 a început să lucreze la Scânteia Tineretului. În 1954 era șeful secției de literatură a cotidianului MUNCA. E un dinozaur al presei: împlinește 70 de ani de ziaristică. Nevoit să emigreze, a desfășurat o vie activitate publică și culturală în Israel, ca președinte al Centrului Cultural Israeliano-Român din Tel Aviv și director al revistei MAXIMUM, a înființat la București Editura ŢESU, a fost decorat de președintele României cu „Meritul Cultural” în grad de ofițer și a primit numeroase premii românești și internaționale. În luna iunie a.c., Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România i-a oferit Premiul Cronica Timpului 2021 în Aulă Bibliotecii Academiei Române.
Printre cărțile publicate se remarcă cele două lucrări apărute în Editură Academiei Române: „O istorie altfel a Evreilor din România”, cu prefețe de acad. Dinu C. Giurescu și acad. Răzvan Thedorescu, și „Mareșalul Antonescu, Hitler și Evreii. Felix Dies. Ce s-a întâmplat la 13 octombrie 1942”, cu o prefață de acad. Ioan Aurel Pop.
Iată, în continuare, un dialog de suflet, în expresia cea mai frumoasă a cuvântului, care vine să încununeze ideea de a sluji cu smerenie și iubire ARTA și CULTURA, oriunde te-ai afla în lumea aceasta.

Elie Wiesel spunea că Opusul iubirii nu este ura, ci indiferența. Ce ne puteți spune despre această afirmație?

Bine gândit și bine spus. Iubirea înnobilează, contra urii poți lupta, indiferența este cataclismul care mătură totul.

Ce simțiți când vă aduceți aminte de începuturile vieții dumneavoastră în Israel? Se poate vorbi despre un pod cultural-socio-științific între România și Israel, plămădit și solidificat de dumneavoastră?

Am fost nevoit să emigrez în 1964. Aveam 30 de ani și am luat-o de la început, cu învățarea limbii ebraice. Deși eram în țara mea, mă simțeam parcă în exil. Orișice făceam, de după umăr simțeam cum mă priveau, mă dojeneau, mă urmăreau amintirile, imaginile, trăirile din țara natală. Venisem acasă de „acasă”, și nimic n-a putut tămădui această nostalgie. Părăsisem și o mare iubire și mă simțeam vinovat. Apoi, lucrurile au început să se așeze, lucram la Universitatea din Tel Aviv și m-am aruncat cu toată energia în activitatea obștească și culturală a comunității israelienilor originari din România. Am fost unul din fondatorii Asociației Scriitorilor Israelieni de limbă română (ASILR), am înființat „Cinemateca Filmelor Românești”, am organizat Cafe-Teatrul în românește, am vernisat prima expoziție de artă fotografică românească (expoziția foto-reporterului Aurel Mihailopol) și prima expoziție de artă plastică românească (expoziția pictoriței Iustina Popescu), am organizat sute de acțiuni cultural-artistice, o vreme am fost președintele Asociației Culturale de Prietenie Israel-România, am lucrat la „Glasul Poporului”, ziarul românesc al Partidului Comunist din Israel, apoi redactor-șef la „Revista mea”, am fost inițiatorul turneelor teatrale românești în Israel. De 6 ori am adus Teatrul Național din București în frunte cu Radu Beligan în Israel, de 31 ori pe Florin Piersic! O activitate „românească” prea intensă ca să nu trezească bănuielile Mossadului. N-am fost scutit de necazuri, din ambele părți ale baricadei. În 1984, după semnarea contractului unui turneu cu Olga Tudorache, Victor Rebengiuc, Carmen Tănase și Radu Duda (astăzi Prințul Radu), am fost „ridicat” de la hotel, și „invitat” la un dineu fastuos. Eram „oaspetele” generalului Iulian Vlad care, între țuici, icre negre, mâncăruri vânătorești și cupe de șampanie, m-a ispitit la o „colaborare” mai apropiată. Când a înțeles că mai apropiată decât fusese până atunci nu era posibilă, m-a pocnit cu o interdicție de intrare în România de 5 ani. Mult mai târziu, înainte de a muri, bolnav fiind, fostul șef al Securității române a dorit să meargă la Zidul Plângerii din Ierusalim. Ne-am întâlnit în Rishon le Zion, acasă la o cunoștință comună; eu adusesem o cutie de icre negre și o sticlă de șampanie. L-am întrebat pe general: „- Știți de ce am adus acestea?” Și-a amintit și a zâmbit, ușor jenat.

Există Editura Ţesu. De când putem vorbi despre geneza acestei edituri, ce cărți publică și unde le putem găsi?

După decembrie 1989, mulți au venit din străinătate în România atrași de oportunități comerciale sau pur și simplu din porniri sentimentale. Printre ei și mulți israelieni originari din România. Ei au inițiat afaceri în industrie, transporturi, imobiliare, în domeniul sanitar etc. Etc. Eu am făcut o editură. Nu din rațiuni comerciale. Aveam de răzbunat o nedreptate. Student fiind, am ales „Luceafărul” de Mihai Eminescu, ca lucrare de încheiere a studiilor universitare la Filologia din București. Asta se întâmpla în 1964. Aveam nevoie de „Viața lui Mihai Eminescu”, faimoasa carte a lui George Călinescu. Cartea există la biblioteca Facultății de Filologie, dar era inclusă în… „fondul secret”. Nu putea fi consultată de oricine. 36 de ani mai târziu, în 1990, când m-am reîntors în România, am înființat Editura ŢESU și prima carte tipărită a fost „Viața lui Mihai Eminescu” de George Călinescu, ediția princeps, adică exact așa cum a tipărit-o Călinescu în 1932. Pentru că în anii comunismului Călinescu a fost nevoit să „curețe” cartea și să-l proletarizeze pe marele poet. Eminescu a fost și a rămas pentru mine „Luceafărul”. În Israel am organizat multe activități culturale, evocându-l pe marele poet și recitindu-i poezia. Îmi amintesc de concursurile „Cele mai frumoase versuri eminesciene”, pe care le-am organizat. La primul concurs a câștigat un bătrân pensionar din Ierusalim, care a recitat: „Cu durerile iubirii/Voind sufletu-mi să-l vindec, /L-am chemat în somn pe Kama/Kamadeva, zeul indic”. Doamne, cum mai suna acolo, la Ierusalim, melodia unică a poeziei eminesciene…

Revista dumneavoastră MAXIMUM se bucură de un mare succes în Israel. Care este scopul și mesajul acestei reviste?

„MAXIMUM” sărbătorește numărul 100. În cei 20 de ani de existență a revistei, m-am străduit să țin treaz interesul pentru cuvântul românesc în Țara Sfântă. O spun cu sentimentul că îndeplinesc o datorie.


Mihail Sebastian v-a influențat creația? Există o compatibilitate între dumneavoastră și acest scriitor?

Romanele și nuvelele lui Sebastian, teatrul care l-a scris, eseistica și critică sa literară sunt înscrise în istoria literaturii române, dar geniul lui Sebastian s-a exprimat în cea mai bogată și complexă modalitate în jurnalistică sa. Ani de-a rândul Sebastian a scris zilnic, uneori câte trei-patru articole, note, interviuri, polemici, mustind de inteligență, de idei noi și de vervă jurnalistică. Nu mai există în istoria scrisului românesc un asemenea model. Da, Mihail Sebastian m-a convins că fără patimă și deplină dăruire nu există jurnalism autentic.

Aveți o relație onorantă cu Academia Română. Ce colaborări ați avut și aveți cu membrii acestei prestigioase instituții?

Într-adevăr, onorantă! Editura Academiei Române mi-a editat două din cărțile mele, la care țin enorm: „O istorie altfel a Evreilor din România” (cu prefețe semnate de academicienii Dinu C. Giurescu și Răzvan Theodorescu și „Hitler, mareșalul Ion Antonescu și Evreii. Felix Dies. Ce s-a întâmplat la 13 octombrie 1942” (cu prefața academician Ioan-Aurel Pop). Ce onoare poate fi mai mare decât aceea de a-ți vedea scrisul publicat sub egida celei mai înalte instituții de cultură a țării? Nu voi uita niciodată acea clipă când scriitorul academician D. R. Popescu, directorul Editurii Academiei Române, mi-a întins spre semnare contractul de editare a cărții mele. Îmi tremurau mâinile. Cred că am devenit și alb la față. Marele scriitor a observat emoția, a zâmbit și mi-a zis prietenește: „- Hai, dragă, e o simplă formalitate, să sperăm că vei mai semna contracte cu noi”. „- Doamne ajută!”, am bâiguit. A fost ceva de bun augur, pentru că nu după multă vreme mi s-a publicat la Editura Academiei o nouă carte.

Cuvântul cel mai mult iubit de dumneavoastră?

Cumsecădenie.

Care este scriitorul dumneavoastră preferat?

Jorge Luis Borges.

Un banc sau o glumă scurtă evreiască.

N-am!

Care este visul cel mai frumos al acestui an pentru dumneavoastră?

Să scăpăm de nebunia Coronei. Să aibă loc în noiembrie „Gaudeamus” – Târgul Internațional de Carte, să ne reîntâlnim cititorii și prietenii. Și poate că UZPR ne va chema la București, sub cupola unui Congres mondial al jurnaliștilor de limba română.

Un mesaj cititorilor UZPR?

Shalom, noroc și sănătate! UZPR merită toate sufragiile noastre, a jurnaliștilor de limba română de pretutindeni.

Interviu de Claudia Motea

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Teșu Solomovici Reply

    Mulțumesc, Claudia, crezut-am că e un joc „de-a interviul”, când ce să vezi, e chiar realitate. De-a vorba, de-a scrisul, acesta ni-e-nscrisul, și cât o mai ține, jocul-minune… Shalom și Doamne ajută! Teșu Solomovici

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.