◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

˝S.O.S Președinte în derivă˝ de Victor Nafiru la Editura UZP

O vorbă din bătrâni spune că meseria e brăţară de aur. Numai că meseriile din ziua de azi şi-au schimbat complet denumirile. Nu mai dai peste lăcătuş, strungar, dulgher, tâmplar. Azi avem numai director, manager, şef, preşedinte. E adevărat că brăţara de aur nici nu se potriveşte cu altceva. La fel de adevărat e că unii dintre cei cu „meseriile” de mai sus ajung să poarte şi altfel de brăţări…

Din fericire pentru el, Victor Nafiru e jurnalist. Nu e el cu brăţările, dar are un inel magic pe care atunci când îl răsuceşte (de obicei, seara- târziu, atunci când pregăteşte editorialul pentru a doua zi dimineaţă) îi bagă pe mulţi în boală. Să spui despre Victor Nafiru că nu este jurnalist este ca şi când ai spune că actualul şef al Consiliului Judeţean Caraş-Severin, Romeo Dunca, nu este un om de afaceri bun sau că preşedintele României, Klaus Iohannis, nu ştie să schieze. Oricine poate să fie cârcotaş şi să spună din răutate că Victor Nafiru nu ştie să scrie, că denaturează adevărul, că are ceva cu un personaj anume sau că este plătit de altul să închidă ochii. În adâncul sufletului, fiecare astfel de cârcotaş ştie că Victor Nafiru are dreptate.

După „Amanţi de sfârşit de săptămână” (2009), „Dalmaţienii” (2009), „Boschetarul” (2017) „Sfârşitul unei lumi, începutul alteia” (2019) şi „Jurnal de pandemie” (2020), era momentul ca Victor să se concentreze pe realitatea contemporană, atât de diversă şi de neobişnuită pentru tot ce a însemnat până acum administraţia în Caraş-Severin. Cartea de faţă surprinde momente care cel mai probabil vor rămâne unice în istorie şi demonstrează că nu întotdeauna un om şmecher (adică abil, isteţ, dezgheţat, cum zice DEX-ul, ca să nu avem discuţii) este bun şi în administraţie. Că pe lângă talent, administraţia publică îţi mai cere şi un strop de carte. Măcar câteva capitole acolo. Abecedarul nu-i destul, că legea nu se face pe genunchi şi nici pe „cum ne pică bine”. Administraţia are nişte reguli clare, nu merge să negociezi ca la privat.

 „S.O.S. Preşedinte în derivă” ne arată ce înseamnă să te trezeşti mare peste cei mici, într-un domeniu cu care ai fost toată viaţa paralel (adică n-ai avut tangenţe, din nou, ca să
n-avem discuţii), fără o echipă high class în spate şi fără îndrumători care să aibă curajul (şi puterea!) să te tragă de căpăstru atunci când eşti pe cale să ajungi în şanţ. Sau ce înseamnă să te crezi mai deştept decât cei care au trecut deja prin ce treci tu. Până la urmă, cartea asta este o lecţie de viaţă pentru oricine se trezeşte cu o pălărie prea mare.

Ce a mai vrut să zică autorul? Că uneori nu-i destul să fii baştan (DEX-ul zice că asta înseamnă om bogat şi influent), mai ales dacă ai intrat într-o horă cu lupi bătrâni. Da, poţi avea o şansă: dacă eşti tobă de carte şi dacă ai capacitatea de a-ţi susţine viziunile cu argumente din Codul Administrativ. Dar dacă n-ai pus mâna pe el niciodată, visele tale nu sunt decât nişte SF-uri.

Ce mai demonstrează Victor Nafiru prin cartea de faţă? Că avem un preşedinte care nu e lider, ci e şef. Un lider este mai presus de orice angajat ca nivel al cunoştinţelor, în timp ce un şef are doar impresia că e mai deştept şi singura lui armă n-are nicio legătură cu vreo carte de specialitate, ci cu cei 7 ani de acasă (pentru cunoscători, o replică ce ne-a făcut celebri: „Eu nu vă fac prost, asta v-a făcut mama dvs.”).

Recunosc, îl apreciez pe Victor pentru consecvenţă. Mulţi nu-şi dau seama cât e de greu să ai de-a face cu un personaj atât de ofertant, care azi spune una, mâine se răzgândeşte. Că în presă nu e ca la uzină, ai nevoie de concentrare, de momentul oportun, nu e doar o muncă fizică. Zi de zi să arăţi lumii că preşedintele a luat-o din nou pe arătură şi că e tot în derivă, trăgând după el judeţul, este solicitant. Tocmai de aceea, cartea de faţă este un strigăt de ajutor. Poate, poate cineva înţelege semnalul. O mai fi pe acolo un meseriaş care cunoaşte limbajul Morse.

Dar gata, nu vă mai ţin de vorbă, ştiu că n-aţi pus mâna pe cartea asta ca să vă pierdeţi timpul cu prefaţa care, de altfel, este mult mai plictisitoare decât orice veţi citi în următoarele pagini. Pentru că aşa e Victor: îţi aduce zâmbetul pe buze chiar şi atunci când faptele despre care vorbeşte le vei plăti chiar tu, din buzunarul tău.

Enjoy, cum ar zice românul.

 

Ildiko Szendrei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *