default-logo

˝Albatrosul ucis˝ a văzut tiparul la Editura UZP

Motto:

M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,

Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă.

Munţii ardeau în polei şi lumini,

Lupii spulberau scântei din zăpadă.

Am strâns sănătate din cremenea neagră,

Din vâna de apă, ţâşnind încordat,

Şi bătrînii din sat când muriră,

Toate iubirile moştenire mi-au dat.

Nicolae Labiş – „Începutul” (fragment)

 

La 2 decembrie 1935, în Poiana Mărului, Comuna Mălini, Judeţul Suceava, se năştea Nicolae Labiş, poet român cu un talent remarcabil, un geniu al generaţiei lui, cel mai tânar poet care a intrat în Uniunea Scriitorilor.

Fiu de învăţători, Nicolae Labiş învaţă să citească şi să deseneze de pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. Colegii din şcoala primară îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator.

Debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi – Suceava (1950) şi Viaţa Românească (1951).

A urmat liceul „Nicu Gane“ din Fălticeni (1947–1951), dar întrerupe cursurile acestuia, reluându-le în 1953, la fără frecvență, pentru a da în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, pentru care obţine la limba română nota maximă.

În 1950, participă la consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni, fiind cel mai tânăr dintre participanți. Prezent ca o „minune locală”, îi uimeste pe cei de față prin cultura vastă, impunându-se prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie Fii dârz şi luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava.

La inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar. Aici, Labis îl cunoaste pe George Mărgărit, poet şi publicist a cărui prietenie îl va însoţi toată viaţa.

A fost un copil responsabil, serios, maturizat prea devreme. Portretul fizic al lui Nicolae Labiș este sugestiv creionat de Dumitru Micu, care spunea: Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede, încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbește tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea se contopește suav cu o șirețenie ironică.

În 1952, începe cursurile Şcolii de literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Mihai Gafița, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu. Aici, s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie.

La banchetul de absolvire al Scolii de literatură, Labiș recită poemul Vârsta de bronz, tipărit postum, în 1962. Este angajat în redacția revistei Contemporanul, apoi a Gazetei literare. Debutul editorial aduce un nou suflu poetic şi mare speranţă: în 1956, îi apare volumul Primele iubiri.

Începând din toamna lui 1955, frecventează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. În acelaşi an, apare, în Viața Românească, poemul său Moartea căprioarei, o poezie care ne-a marcat multora copilăria.

În 1956, participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume: Puiul de cerb  și Primele iubiri și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum, în anul 1958.

În prima noapte în care tramvaiele circulau în Bucureşti după ora 12 noaptea, 9 spre 10 decembrie, 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe, a fost victima unui grav accident de tramvai, în urma căruia s-au născut numeroase controverse.

În ciuda eforturilor medicilor și a mobilizării spirituale a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit sever, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi poeţi ai generaţiei sale, Nicolae Labiş.

Acolo, de pe patul de spital, i-a șoptit un poem prie-tenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:

Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonț de rubin,

 

Iar mâine,

Puii păsării cu clonț de rubin,

Ciugulind prin țărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș

Care va rămâne o amintire frumoasă…

Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor.

 A fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Cavoul lui Nicolae Labiș este acoperit cu o placă de marmură, iar pe soclul pe care se află crucea sunt scrise câteva versuri din poezia Primele iubiri:

Pale se sting ale luncilor flori,

Mori, vegetație, suflete, mori…!

Eu curg întreg în acest cântec sfânt;

Eu nu mai sânt, e-un cântec tot ce sânt.

urmate de semnătura poetului.

Reputația lui Nicolae Labiș a crescut după moarte, fiind perceput ca simbolul unei noi generații, numită „generația Labiș”.

În poezia lui Nicolae Labiș se regăsesc influențe ale lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, dar şi o frapantă afinitate pentru Arthur Rimbaud, amintit în versurile poeziei cu acelaşi nume.

Locurile în care s-a născut şi a trăit i-au devenit versuri şi rime, aşa cum spunea însuşi poetul: În poezia mea veţi intra ca-ntr-un sat de munte; veţi vedea întâi „neobişnuitul”. Veţi remarca frumuseţea sălbatică a locurilor; iarna veţi simţi în nări miros de lupi şi de fum; vara miros de fân şi de răşină totul îmbibat cu ceva care aduce a sudoare şi a pământ pământ adânc. Veţi privi luna mare, familiară şi apropiată de pe cerul nostru nefiresc de senin, veţi asculta toate poveştile cu stafii şi strigoi, precum şi împuşcăturile ce mai vuiesc răzleţ între munţi.

Devenită simbol al întregii sale creații, poemul tragic Moartea căprioarei, unic prin mesaj, este inspirat de un eveniment real, despre pierderea inocenței copilăriei, din cauza imprejurarilor pragmatice și dramatice ale vieții. Este o poezie reprezentativă a unui geniu, a unui suflet plin de simțire ca al lui Labiș.

În urma secetei cumplite de după război, chinuit de foame, Nicolae îşi însoţea tatăl, deseori, la vânătoare, unde are parte de o experienţă copleşitoare, o realitate crudă, în urma căreia se va  maturiza brusc, într-un mod cu  totul  neaşteptat,
căci a înţeles că unde este viaţă, este şi moarte. Tensiunea culminează cu alegerea pe care copilul trebuie să o facă, între moartea vietății nevinovate și cel înfometat, accentuând sentimentul de culpă pentru uciderea căprioarei care se jertfește spre a supravieţui acesta:

Ce-i inimă! Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea

Tu, iartă-mă, fecioară tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gîndește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!

Citind sau ascultând această capodoperă a literaturii universale, întotdeauna trăim aceleaşi profunde emoţii şi o tristeţe copleşitoare. Este poezia trăirilor la cea mai înaltă intensitate, cuprinde o multitudine de sentimente, o frumuseţe a versurilor pe care nu ai cum s-o uiţi şi un mesaj tulburător. Chiar şi numai pentru acest poem, considerat un fel de testament literar pentru eternitate, Labiş poate fi considerat un mare poet.

S-au scris numeroase pagini despre viaţa, controversata sa moarte şi opera lui Nicolae Labiş, filmul vieţii acestuia fiind completat de referinţele a numeroşi scriitori şi critici literari români.

Nicolae Labiş, iniţiatorul unei noi viziuni poetice, cel căruia i se prevestea un viitor strălucit în literatura română şi europeană, a rămas un mare simbol, atât prin poezia sa, cât şi prin destinul său tragic, un vis întrerupt, un albatros ucis, copilul teribil al literaturii române.

Buzduganul unei generaţii, aşa cum a fost supranumit de criticul Eugen Simion, a fost o minte sclipitoare, un geniu dispărut prematur care a venit ca fulgerul pe pământ împrăştiind în versuri nemuritoare frumuseţe, lumină şi adevăr, şi a plecat mult prea repede, ucis de Pasărea cu clonț de rubin.

Deşi a murit la doar 21 de ani, Nicolae Labiş a avut un aport extraordinar în evoluţia liricii româneşti contemporane.

În scurta lui trecere pe pământ, privit ca marea speranță a literaturii române, Labiş a lăsat poezii de o rară sensibilitate. Versurile lui ne cufundă, ba într-o melancolie profundă, ba într-o candoare a tinereţii luminând în vers puterea iubirii de a ne schimba vieţile. Înzestrat cu un har aparte de a crea din cuvinte adevărate bijuterii literare, a lăsat în urmă o operă poetică care impresionează şi astăzi prin frumuseţe şi profunzime. A fost poetul care a scris cu o rară sensibilitate, o stea căzătoare a cărei lumină mai luminează şi astăzi.

Daniela Alupii

 

NICOLAE LABIȘ, STRIGÂT ÎN ÎNALT

A trecut un înger pe pământ, și-a luat respirarea din Munții Stânișoarei, florile ochilor din azurul Bucovinei, frumusețea chipul din pădurile și izvoarele Țării de Sus, sufletul din vibrațiile cerului și ale adâncurilor, să ne fie nouă poet arzând de iubire, străluminând de înțelepciune NICOLAE LABIȘ.

Măreția sălbatică a plaiurilor natale, cu munții stâncoși între care se auzea clocotul cascadelor este iubită de poet din primii ani de viață:

Te iubeam cu ale tale horbote strălucitoare,

Cu vuirea ta de tunet, ori cu șopot de izvoare,

Mă-ncântau, amețitoare, ale apelor ecouri

Și-mi înfiora gândirea răsuflarea ta de nouri.

(Dragostea de munte)

Această frumusețe a fost sursă de inspirație și îndemn spre  creațiea inedită, poetul este atras de dorul pentru ceea ce este nou și desăvârșit.

Când se născuse poetul ochii-i văsuseră munții înalți,

Cerul înalt și frumos.

Veșnic îl cheamă de-atunci și îl tulbură

Dorul de ceea ce-i nou și desăvârșit.

(Cântec de început)

Creația populară a fost model pentru versurile sale:

Bătăile versului am prins a deprinde

Nu din cărţi, ci din horă, din dans,

Rimele, din bocete şi colinde,

Din doinele seara cântate pe şanţ.

(Început)

Poetul își ia puterea din energiile pământului natal:

Eu, fiul și flacăra munților,

Îndoitu-mi-am fruntea și-n iarba câmpiilor ude,

Primit-am sărutul frunzarelor veștede,

În așteptarea sărutului focului sfânt renăscător.

(Dragostea pentru munte)

 

Sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi.

(Sunt spiritul adâncurilor)

Dragostea pentru locurile natale, pentru mama sa, pentru tata și sororile sale este foarte puternică și de aceea am pus la începutul acestui volum poeziile care redau cu sinceritate sentimentele sale. Mama poetului presimțea, cum mărturisea el că-i menit să înving veşnicii şi genună și îl iubea foarte mult:

Rămânem în tăcere, pe banca de stejar;

Cu palmele uscate fierbinți, ea îmi mângâie

Obrazul ars de soare și părul plin de praf,

Plin de polenul auriu din grâie.

(Întâlnire cu mama)

Poetul își conturează în alte versuri profilul său spiritual,  presimțind parcă destinul său tragic:

Astăzi, eu vreau să-ntreb răzvrătit nesfârșirea

Cum de-a-nchegat după-atâtea puzderii de ani,

Între arsurile tâmplelor mele pornirea

Și strigătul celui căzut!

(Cântec de început)

Dar cât de mult iubea viața și o spunea cu atâta sinceritate:

Viața e tot ce iubesc, tot ce cânt,

Toate văpăile patimei mele într-însa se mistuie.

(Cântec de început)

Elanul tineresc îl face să aspire spre nemărginirea gândirii și simțirii poetice, fiind însetat de absolut:

Zbor, zbor cu anii mei tineri,

Zbor ca un șoim înconjurând strâmta-nchisoare-a pământului,

Aripa mea se izbește mereu de zăbrelele nemărginirii

Și parcă-i un veac de când zbor.

(Cântec de început)

Spirit ardent, Labiș își duce existența poetică în lupta dintre teluric și astral, refuzând puterea primului și aspirând în sine  …toată-nstelarea azurului, / O armonie de mii de maree, fluxuri-refluxuri:

Miezul pământului trage spre dânsul

Trupul și creierul meu.

Numai că sufletul meu, poate mai mult decât altele,

Este atras ca o mare de toată-nstelarea azurului,

O armonie de mii de maree, fluxuri-refluxuri.

(Cântec de început)

Doar în creația lui Mihai Eminescu am găsit trăiri atât de intense și de frumos exprimate.

Poetul Nicolae Labiș este asemenea altor poeți
care au fost flăcări vii pe altarul creației. Iată imaginea
poetului:

Veșnic de-atunci alunecă-n lume ca flacăra,

Palmele-i calde învie frunzare și inimi,

Ca să lase din nou pradă morții, plecând mai departe,

Mereu, mereu cântând.

(Cântec de început)

Înflorirea spirituală adusă de iubire a găsit cea mai frumoasă formă de exprimare în versurile:

Azi, iată, am văzut un curcubeu,

Deasupra lumii sufletului meu.

(Primele iubiri)

 Poetul ni se confesează:

Am iubit iubirea pură,

Floare roşie pe gură

Şi în inimă arsură,

În priviri zăpezi candide

Şi-n piept voci necontenite.

(Am iubit)

Inocența este caracteristică sufletului de adoles-cent-poet:

Şi sufletul meu ca un bulgăr alb

Se rostogoleşte la fel pe zăpezile lumii.

În idealul său feminin, apar dorințele tinerești:

Hei, aș dori să iubesc o femeie și eu…

Ea în mine există de mult și-o aștept…

Are un suflet ca aerul, mângîindu-mi vâslirea aripei,

Are un sânge ca viforul, sângele meu biciuindu-l,

Are o minte ca soarele, lângă a mea ca să ardă,

Trup mlădiu, sâni pietroși, statuie antică vie.

(Cântec de început)

Candoarea peisajului este în concordanță cu toată candoarea inimii poetului:

Dă-mi palma! Uite-mi tâmpla! Ca aurul de grea.

Parcă-i sub tâmplă inima mea. Bate.

Ne-nconjură în falduri şi legănări de nea

Carpaţii albi ai dragostei curate.

(Liniște de iarnă)

Volumul începe cu poemul Poezie în care poetul prezintă crezul său literar și se încheie cu poezia Bucurie.

Poetul care s-a însângerat în spinii/De pe cărările spre zările luminii era conștient de valoarea operei sale care va intra în nemurire, de aceea am pus la sfârșit poezia Bucurie cu versuri care vibrează de iubire pentru tot ce
i-a iluminat viața, i-a înfrumusețat sufletul și i-a dat avânt creator:

Vreau astăzi să-ntoarcem privirea în sus,

Spre codrii cu brazi, spre cerul cu lună.

Veniți să-ndrăznim să simțim nemurirea,

Cu inima-n repede tropot cum sună!

………………………………………….

Iar visele noastre spre rod înmiit,

În cei care vin se-altoiesc, și iubirea.

Avem bucuria de-a spune murind

Că suntem mai veșnici decât nesfârșirea.

 

Prieteni, veniți să privim acest cer

Și codrii cu brazii și munții din slavă,

Căci noi, numai noi, îndrăznim să simțim

A nemuririi bucurie grozavă!

(Bucurie)

Este evident faptul că era conștient de valoarea creației sale, trăind bucuria nemuririi. Poeziile din această ediție bilingvă au fost alese din volumul NICOLAE LABIȘ – ALBSTROSUL UCIS, îngrijit de Gheorghe Tomozei.

Acest volum sper că va intensifica a nemuririi bucurie grozavă, cum mi-am propus prin această traducere. El vine să completeze pleiada scriitorilor români ale căror versuri le-am tradus în franceză: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Coman Șova, Ion C. Ștefan, Veronica Balaj ș.a, precum și ale mele (Tu, Eu o eternitate/Toi, Moi, une éternité, Romanțe/Romances)

Sper că el va scoate și mai mult în evidență valoarea operei lui Nicolae Labiș care ridică prestigiul cultural al României, prin profunzimea ideilor și forma artistică pe care a creat-o  mintea sa genială.

 

Ecaterina Chifu / UZPR

 

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.