Nici măcar tunetele ce ne cutremurau casa nu le mai auzea bunica. Surzise atât de mult, încât puteai să-i tragi cu tunul la ureche fără să tresară. La început, când o strigau și vedeau că nu le răspunde, oamenii din sat ziceau despre ea că face pe fudula. Numai că bunica nu făcea, chiar era. Însă fudulă de urechi. Doamne, ce se mai fudulea! Mai cu seamă atunci când o întrebai de vorbă. Nu-i era de nimeni rușine. Nici de soră-sa, Maria, care venea uneori pe la noi, ca s-o întrebe ce mai face. Nu-i lipsea nici ei fudulia, dar n-o întrecea pe bunica, pe care n-o întrecea, de fapt, nimeni. Era cea mai fudulă femeie de urechi din toată Vlașca. Nu se rușina nici de câinii ce o lătrau când îi vedeau umbra lipită de ulucile gardurilor. Nici de clopotnița satului, căreia nu-i răspundea niciodată la bătăile clopotului, deși acestea veneau din dealul bisericii până la noi acasă special pentru ea, încercând să-i spună c-a murit un om din vecini . Bunica știa singură cine, așa că nu dădea nicio atenție clopotniței. Cu toate că eram doar un copil, îmi crăpa obrazul de rușine când o vedeam atât de fudulă. Existau, în mod uimitor, câteva zile pe an când bunicii îi treceau și surzenia, și fudulia. Atunci când începeau să cadă frunzele. Auzea căderea fiecăreia dintre ele. Nu doar zgomotul căderii frunzelor din curtea noastră, ci al celor din întreaga lume îl auzea bunica mea și se rușina toată. Că nu putea opri această cădere, așa cum nu putuse opri căderea zilelor vieții ei spre trecut, tot mai spre trecut. Vedea, deși nu stătea nici cu vederea prea bine, c-o să rămână curând complet desfrunzită de zile. Zicea, mângâindu-mă pe creștet: E un fel de pom și satul. Și tot un pom, doar că unul mai mare, și lumea! Încărcați însă cu vieți de oameni, în loc de frunze. Până se ivește toamna, când…Mi-am dat apoi seama că zgomotul desfrunzirii unor astfel de pomi făcea să-i revină bunicii auzul. Și am început să mă gândesc ce era mai bine să fii pe lume: om sau copac? N-am avut niciodată curajul s-o întreb. Aș întreba-o acum, dar, din locul în care a ajuns, nu mai poate auzi pe nimeni.
Ștefan Mitroi