Arheologii au găsit în situri din antichitate elemente care simbolizau crucea. Denumire care la latini se numea crux, iar la greci σταυρός (stauros), traducându-se în stâlp înfipt în pământ.
În semn moral, la Plaut, crucea ia și acest sens, folosindu-se şi în proverbe, desemnând o învăţătură. Acest semn precreştin, preluat de creştinism îl găsim în Noul Testament, în Evanghelia după Marcu VIII:34: «Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea, și să mă urmeze», cuvinte pe care le-ar fi rostit Iisus din Nazaret. Crucea apare nu doar în Noul Testament, ci și în felurite reprezentări, fiind unul dintre cele mai vechi simboluri creștine. Ea este menționată și în scrierile creștine din secolele I-III (precum „Constituțiile Apostolice”, „Epistola către Barnaba” etc.). Unele grupări neoprotestante afirmă însă că nu există dovezi că Isus din Nazaret ar fi murit pe cruce. Mai târziu, sensul spiritual al crucii de «chin moral» va fi lărgit, pentru a amintii de dogma creștină a ispășirii.
Crucea ortodoxă, este o variantă a crucii patriarhale, compusă dintr-un braț vertical, două orizontale și unu înclinat. Brațul superior, mai scurt față de cel de-al doilea, reprezintă acrostihul biblic INRI (INBI la greci și IHЦI la slavi). Brațul inferior, care este înclinat, reprezintă suportul de sprijin de la picioare. Înclinația brațului inferior, conform tradiției, evocă soarta celor doi tâlhari. La stânga față de cel care privește, brațul inferior tinde în sus evocându-l pe tâlharul cel bun (viceversa pe partea dreaptă).
Romulus Vulcanescu a scris în “Mitologie româna” despre cultului solar practicat de geto-daci. El a aratat ca simbolul solar era format în pagânism dintr-un cerc
având o cruce înscrisa sau dintr-un cerc cu o cruce excrisa. Ultimul însemn, în care crucea depaseste perimetrul cercului, mai este denumita azi si “crucea dacica” si o putem regasi foarte des pe sculpturile maramuresene, mai ales pe troite.
În partea de vest a Daciei: Ardealul, Panonia şi Noricum (Austria) este întâlnit simbolul crucii celtice: două linii care se intersectează perpendicular în centrul unui cerc. Celţii erau triburi getice, care după incursiunile lui Burebista, au fost incluşi în Dacia, iar după invazia romană s-au refugiat spre Nordul şi Vestul Europei.
Odată ce o parte din celţi au fost prin Ardeal, în special în Maramureş, crucea celtică a devenit o parte a culturii populare româneşti, fiind cunoscută în calitate de „cruce maramureşeană”. Chiar şi în prezent, în zona Maramureşului, acest model de cruce este foarte răspândit.
Cei interesaţi pot descoperi niste pietre de capatai daltuite in gresii calcaroase de Alunis, cruci si lespezi cu totul aparte, asa zisele cruci celtice cu bratele incercuite, nu doar langa biserica greco-catolica, din Benesat ci si iesind din Arinis spre Tamasesti-Urmenis, chiar langa soseaua asfaltata ce duce in Baita de sub Codru din judeţul Maramureş.
Foarte asemănătoare este crucea dacică din cimitirul de la Argedava, care în interpretarea creştină este considerată Cruce cu raze, care simboliza Invierea, cea datatoare de viaţă.
Originea acesteia este veche, aşa cum şi însăşi simbolul crucii este mai vechi decât creştinismul.
Cu toate acestea, în tradiţia creştină celtică, există mai multe legende care explică apariţia şi semnificaţia acestui simbol. Una din legende atribuie apariţia crucii celtice de personaje care au propovăduit Evanghelia, precum Sfântului Patrick, printre triburile celţilor. El ar fi transformat un simbol păgân, la care celţii ţineau nespus de mult, într-un simbol creştin.
În opinia gânditorului German Virt, crucea celtică reprezintă o formă a protocalendarului. În momentul în care omul priveşte acest calendar, el cuprinde timpul şi spaţiul în întregime. Este foarte important de evidenţiat rolul pe care îl are spaţiul, deoarece fără acesta timpul nu are sens. Cercul simbolizează timpul (ziua, anul), iar crucea simbolizează spaţiul (universul), cele patru colţuri ale lumii. Vârful de sus al crucii reprezintă Nordul, cel de jos Sudul, braţul din stânga – Vestul, braţul din dreapta – Estul. Centrul cercului reprezintă divinitatea, care este în afara spaţiului şi timpului. Pentru German Virt, crucea celtică nu este altceva decât o cheie, un hieroglif pentru înţelegerea paradigmei tradiţionaliste, al limbajului Tradiţiei.
În dese cazuri, simbolul crucii celtice este utilizat în calitate de simbol păgân pentru unele organizaţii. Explicaţia este destul de simplă: Europa occidentală s-a născut în păgânism, respectiv, „revenirea la rădăcini” este privită ca o revenire la păgânitate.
Crucea celtică mai reprezintă simbolul revoluţiei naţional – conservatoare, unde prin termenul de „revoluţie” se subânţelege un proces de revenire la valorile tradiţionale, prin mobilizarea energiilor vitale şi creatoare ale neamului.
La români s-a dat o interpretare creştină: simbolizează revenirea la rădăcinile creştinismul ortodox. Astfel i se limitează şi întoarcerea în timp, doar de la apariţia lui Cristos.
Spre deosebire de celelalte colţuri ale Europei, pentru români crucea celtică se consideră un simbol creştin, care este prezent la Sfânta Liturghie, pe icoanele Mântuitorului şi pe cupolele Bisericilor.
În tradiţia creştină, crucea celtică reprezintă şi Taina Sfintei Împărtăşanii. Sfântul Disc, pe care se săvârşeşte slujba Proscomidiei, are anume această formă ai crucii celtice.
Cercul – timpul, semnifică unitatea noastră cu cei ce au trăit înainte noastră (strămoşii), cei cu care trăim în prezent şi cei care urmează să se nască.
Crucea – spaţiul, subliniază sacralitatea spaţiului geografic în care ne-am născut ca neam. În acelaşi timp, crucea simbolizează trupul lui Cristos – Biserica.
Sfânta Cruce este altar pentru creştini.Pe ea a fost răstignit Iisus Hristos.. Părinţii Bisericii ne învaţă că Sfânta Cruce are trei semnificaţii: obiect sfânt, semn de închinare şi cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit şi s-a scris enorm despre ea, că ştim, aşadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esenţă, o mare taină, sau „uşa tainelor” – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), aşa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim şi le înţelegem numai prin credinţă. Trebuie să reţinem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului şi înaintea sfinţilor. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rosteşte: „Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu pu-terea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi cu ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască…”. Înţelegem, astfel, că Hristos ne mântuieşte şi cu puterea Crucii.
Am făcut această imcursiune în istoriul Crucii Creştine pentru a înţelege mai bine simbolistica acesteia în Marea Unire la Români.
Remarcăm faptul că prima Mare Unire a Românilor a făcut-o Limba Dacilor continuată de Limba Română, apoi Decebal, Mihai Viteazu şi în 1918 Marea Unire s-a făcut sub semnul Crucii Creştine Ortodoxă.Practic, Marea Unire a întrupat Crucea Ortodoxă., formată din: partea din sus a Crucii este Bucovina, partea dreptă este Moldova, partea stângă este Banatul, centrul crucii unde se îmbină cele patru elemente este Ardealul şi partea de jos este Ţara Românească, Dobrogea şi Cadrilaterul.Aşa s-a realizat Marea Cruce denumită România, cu partea de jos înfiptă în Gradina Maicii Domnului, teritoriul din spaţiu Carpato-Danubiano-Pontic.
Al.Florin Ţene / UZPR