Am atâtea trăiri în mine, nici nu știu cum să-mi exprim clipele pline de fericire atunci când sunt întrebată: De ce râzi? Nu pot să spun de ce. Sunt emoționată, iar aceste emoții vin de la prea plinul vas de bucurie ce mi-a fost dăruit la naștere, dar și mai târziu, pe drumul vieții mele am primit un diamant ce-l port în piept, pe el sunt pictate poeziile marelui Eminescu. Ciripitul păsărelelor, foșnetul frunzelor, mugetele vacilor, lătratul câinelui, strigătul pisicii de pe acoperiș, ronțăitul iepurașilor, măcănitul rațelor, apoi florile din curtea mea, mușcatele veșnic frumoase și arătoase, invincibile și nemuritoare, parcă îmi spuneau: ”Vezi, așa trebuie să fi, ca noi!” Auzeam în fiecare seară un cântec, era cântat în surdină, venea de la Regina Nopții ce își avea palatul pe pervazul ferestrei bunicii, vai cât era de frumoasă…intram în noapte ținându-ne de mână, mama mă striga: Mariana, Mariana, hai la culcare! Dar Regina Nopții nu mă lăsa, noi două scriam o poezie într-un sat cu oameni plini de viață și dorințe, Topleț.
Apoi diminețile, natura cobora din pat și înviorată trăgea clopotele să audă cei mai leneși, undeva, pe-un picior de plai, într-o pajiște ca un rai, pluteau versurile lui Eminescu, de mic copil tata îmi recita versuri eminesciene iar eu mă contopeam cu armonia ce se înfiripase în tot ce exista, pentru că Eminescu…pentru că el, marele poet a existat.
Eminescu mi-a dat putere să văd cum sunt, de ce îmi strălucesc ochii, cât de bine îmi șade rochița, ce roșu aprins au obrajii, să simt razele de soare care dansează pe mâinile mele, apoi berzele, Doamne, cum stau acolo sus și dansează cu picioarele alea lungi, totul din jurul nostru este o minune, ziua cu parfumul ei energic, apoi seara pe dealuri, pe văi, pe lunci, cu chemările și dorințele și deodată noaptea ce-și ascunde secretele în stelele atât de misterioase, de câte ori nu l-am întrebat pe marele poet, oare eu sunt o stea? El a spus mereu: Da! Și atunci cine suntem cu adevărat? Răspunde-mi drag poet, pentru că nu ai scris degeaba poezia ”Demonism”, răspunde-mi! Ești atât de departe, însă atât de aproape de inimile noastre, pentru totdeauna în gânduri, pentru totdeauna în ființa noastră, te rog, răspunde! În mintea mea răsună: ”O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie/ Bătute-n ea și soarele fereastră/ La temnița vieții”.
Glasul lui Eminescu răsună peste toată țara românească, copii, părinți, bunici, până și muzica pe versuri eminesciene fac licuricii să danseze în noapte…și chiar a vorbit serios atunci când mi-a spus că sunt o stea, voi străluci mereu și voi dansa atât cât mă lasă noaptea pentru că dimineața mă voi transforma într-un dor, așteptând liniștea serii, lăsată să mor, la marginea mării…
”Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar”
Dor de Eminescu, dor de frumusețea vieții, dor de iubire, dor de magia inimilor înfierbântate, dor de liniștea din jur, dor de oameni curați la suflet!
Foto: Bustul lui Mihai Eminescu – Băile Herculane
Mia Rogobet / UZPR