Codru-i frate (vitreg) cu austriacul…

În pruncia mea, mai acum jumătate de veac, alinarea îmi era la pădure. Acolo-mi făceam huțuț, iar când mă răzbea foamea, urcam Măgura din Gutâi de mâncam delicioase afine. Când hingherii intrau abuziv în bătătura noastră, pentru a ne lua cu de-a sila câinele spre a-l duce la belit (era nevoie de piele pentru încălțăminte), refugiul îmi era tot la pădure. Aveam un câine alb ca neaua, mă urma pretutindeni. L-am scăpat de hingheri de fiecare dată cu fuga în pădure. În vremea hribelor, urcam Dâmbul Bărarilor și mă-ntorceam c-un clop de hribe. Cu ele alungam iute foamea, mâncam împărătește. Iarna era altceva. Răzbeam prin omătul gros, fără urmă, de ajungeam la pădurea de fag de la Pietrele Șoimului. Din căzături, alegeam un buștean, îl tăiam la vreo doi-trei metri lungime și-l crăpam în două. În față îl teșeam cu securea, îl făceam ca sania, după care, cu muchea toporului, îi băteam jos coaja. Ca să alunece mai bine pe omăt. Îi băteam în cap cioflâncul și ne înhămam la funie. Pe loc drept sau la deal, ne opinteam binișor ca să tragem lemnul. Ei, dar la vale ne urcam pe lobda de fag ca pe-o sanie, după care, chiote de bucurie! Era cel mai frumos săniuș! Așa aprovizionam casa noastră cu lemne de foc. Ce mai, codrul ne hrănea, ne încălzea, ne dădea liniște și bucurii. Când am prins a merge la școala de sub Bran, de la învățătoarea Reghinuța am auzit pentru prima dată zicala ”Codru-i frate cu românul”! Cum nu trecea ziua fără să urc în pădure, fiecare zi îmi confirma adevărul zicalei. Vai, nici în visele cu cele mai grele coșmaruri, n-am auzit că zicala ”Codru-i frate cu românul” a fost dată peste cap…
Dar a venit acest ultim sfert de veac, pe care l-am așteptat ca pe un corn al abundenței. Când nelegiuiți, protejați de funcții precum șefi de direcții silvice, șefi de poliții sau parlamentari și etc au început a tăia pădurea mișelește, la ras. S-au îmbogățit până într-a șaptea generație din jefuirea pădurii. Apoi au venit retrocedările ilegale, prin care s-au jefuit zeci de mii de hectare de pădure. Guvernul Năstase a dat și el o grea lovitură patrimoniului românesc: prin Ordonanța nr. 71 din 13.06. 2002, a dat liber Regiei Naționale a Pădurilor să vândă pe termen lung masa lemnoasă. Așa a fost posibil ca o companie austriacă să devină stăpână pe pădurile României. După ani în care codrii României au fost vânduți pe bani de acadele, politicienii s-au trezit să dreagă ceva: au inițiat Codul Silvic, care pare a cârpi puțin legislația în ce privește tăierea pădurii, însă care nu taie răul de la rădăcină. Iar răul de la rădăcină nu poate fi tăiat decât într-un singur mod: să se interzică exportul din România al lemnului rotund și al cherestelei. Să fie permis exportul lemnului doar sub formă de produse, cum ar fi, bunăoară, mobila. Asta ar însemna valorificarea superioară a materiei prime. În folosul neamului românesc, proprietarul de drept al resurselor naturale. Dar politicienii nu iau asemenea măsuri sănătoase pentru țară deoarece sunt prinși în tot felul de combinații ilegale care le fac traiul regesc.
Dracul, din negru, se face și mai negru! Citesc la gazetă că s-a dat o lege care interzice vânzarea fructelor de pădure și a ciupercilor pe piața liberă. Vânzarea este permisă doar la centrele de colectare. Adică noi vom sta în genunchi să culegem afinele, le vom vinde pe nimic străinilor, de la care vom cumpăra gemuri la prețuri exorbitante pentru a ne vindeca de pântecarie. Codrul nu mai este frate cu românul, este frate (vitreg) cu austriacul. Politicieni cu Necuratul în ei au dat peste cap până și zicala ”Codru-i frate cu românul”. Doamne, nu-i ierta nici în morminte pentru răul pe care l-au făcut acestei nații!

 

Alec PORTASE / UZPR

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.