O bombă altfel
O bombă cu caracteristici ciudate a făcut implozie în inima-mi. Nu, nu am fost cuprinsă de fiorul rece al morții, dimpotrivă, bătăile inimii s-au accelerat și am simțit o căldură blândă, binefăcătoare, născând în mine dorința de a-i afla scopul. Am apelat la gândul ce nu-mi dădea pace, grăbindu-se să-mi spună ceva despre această bombă surpriză. Iar gândul mi-a adus aminte: era vorba despre o invitație la un eveniment special, o conferință, la al cărei prezidiu, alături de președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști, domnul Dinu Doru Glăvan, va fi, nici mai mult, nici mai puțin decât generalul-locotenent în rezervă, domnul Dumitru Doru Prunariu, această ființă pe care eu o consider aproape divină, acest Om aparte, ce a petrecut în spațiu 7 zile, 20 de ore și 42 de minute, Acolo, Sus, aproape de Dumnezeu, de cele ce, cu puterea-I supranaturală le-A creat. Urma să asist, să-mi scald auzul cu, Disertația unui cosmonaut despre cosmogonia eminesciană”. Și am fost la conferință și l-am ascultat, și l-am admirat, și m-am înclinat în fața măreției domniei sale. Acest domn a fost primul român din istorie care a zburat vreodată în spațiul cosmic, participând la misiunea Soiuz 40 din cadrul programului spațial „Inter cosmos” și, Doamne, câte funcții înalte a avut, câte distincții, premii, decorații, medalii a primit… apoi este membru a numeroase asociații și comisii de specialitate din România și din alte țări, este Doctor Honoris Causa a mai multor Universități din țară și de peste hotare.
Nu vă dați seama cât de mândră m-am simțit pentru faptul că sunt româncă și contemporană cu acest minunat Om! Cât timp și-a ținut pledoaria, am stat cu ochii închiși, îmi părea că retrăiesc, împreună cu domnia sa, acel vis împlinit, acel zbor către soare, printre mii de galaxii, mii și mii de planete și miliarde de stele, visul ce și l-a dorit încă de pe când era copil, astfel cum, atât de frumos l-a descris: „De mic copil mi-am dorit să zbor. Închideam ochii și simțeam că plutesc peste munți, văi, descopeream lumi noi. M-au fascinat întotdeauna abisul albastru, înălțimile infinite… Visele împlinite sunt ca un cerc de lumină pe trunchiul vieții, o iradiere benefică… Dintr-un zbor cosmic te întorci mult mai stăpân pe tine, mai matur, mai apropiat de oameni și de natură, cu o viziune mult mai globală a fenomenelor și activităților terestre. Cu toate că nu ești singur în aparatul de zbor, singurătatea, acolo sus, e destul de puternică. Te simți dintr-o dată rupt de ambientul tău natural, în care te-ai născut și dezvoltat.”
Interesantă coincidență am reținut: pe când avea 17 ani a dobândit premiul republican la Concursul de creații tehnice „Minitehnicus”, primind carnetul de membru Minitehnicus nr. 103, iar. 11 ani mai târziu avea să devină cel de-al 103-lea pământean din lume care a ajuns în Cosmos. Așadar, după o muncă asiduă și o pregătire de specialitate a fost ales candidat cosmonaut în cadrul Centrului de Pregătire a Cosmonauților „Iuri Gagarin” din Zviozdnîi Gorodok – „Orășelul Stelar”, iar la 12 mai 1981, domnul Dumitru Prunariu a fost confirmat în mod oficial ca primul nominalizat în cadrul zborului spațial româno sovietic, obținând la examenele și testările finale calificative maxime, alături de cosmonautul sovietic colonel Leonid Popov – comandant de echipaj. A fost primul român din istorie care a zburat în spațiu. Da, este minunat să se scrie istorie cu și despre acești oameni extraordinari, îngemănând curajul cu talentul, poezia cu știința, iubirea cu frumusețea sufletească, intarsiind pe filele timpului fapte ce vor rămâne nemurite, odată cu ele nemurindu-i pe eroi.
Cât de frumoase erau gândurile, cât de pure sentimentele domniei sale pentru țara mamă, România: Pe la ora 19,30-20,00 treceam zilnic pe deasupra României. Îmi plăcea să privesc Pământul prin hublou, pentru că în acea vastitate în care cuprinzi dintr-o privire aproape tot globul terestru, cauți niște repere care să te reprezinte. Și atunci ce mă putea reprezenta? Țara în care m-am născut, în care am trăit, în care știam că se află părinții mei, familia mea;
Căutam România cu emoție. ”., Arată superb din spațiul cosmic”, ne-a mai spus domnia sa., De acolo, de sus, România se vedea de mărimea unei pâini rumene de casă”. Cât de frumoase, cât de emoționante cuvinte. Ce pure și adevărate sentimente de iubire pentru patrie, familie, prieteni!
Ne-a adus un zâmbet pe buze, când a spus că vor fi reluate și cursele spre Lună, apoi ne-a relatat convingerea că, viață nu există numai pe Pământ, ar fi absurd să gândim astfel, indiscutabil există viață și în alte părți în univers. Viața este universală și se dezvoltă acolo unde găsește condiții favorabile”. Și-ar fi dorit să se fi întâlnit cu extratereștri; ar fi avut ce să ne povestească, din păcate, nu s-a întâmplat aceasta. Dorul de țară, de limba ei dulce și frumoasă nu l-a părăsit pe tot parcursul expediției:, La cinci minute după cosmos, ca o mângâiere, aud vorbindu-se românește “.
Ne-a exemplificat legătura dintre Univers și originea lui, dintre poetul nostru național și, nepereche” cum îl numea George Călinescu pe Mihai Eminescu și limba română, referindu-se la interpretarea lui asupra cosmogoniei., Indiscutabil, Eminescu a fost o personalitate copleșitoare prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european și prin farmecul limbajului, adaptând cuvinte pentru trăiri și acțiuni. În poezii precum “Epigonii”, “Memento mori”, “Glossă” și “Rugăciunea unui dac” scrise la diferite vârste, apare o încercare de a căuta semnificația vieții sau a istoriei umane în eternitate, de a lega trecutul și viitorul omului de începutul și sfârșitul lumii. “Scrisoarea I” tratează, după cum remarcăm, tema nașterii, evoluției și a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic, a Universului.
Cu respect și aleasă prețuire l-am ascultat pe onorabilul domn Dumitru Doru Prunariu, ce respectă, prețuiește și iubește oamenii de valoare și nu numai. Îmi doream să nu se termine pledoaria acestui Om între oameni, acestui adevărat român, doream să mulțumesc sufletului frumos ce sălășluiește în persoana distinsului domn, să-i mulțumesc pentru că există, dar cum? Mă intimidez în fața a unor astfel de personalități, nu mai am glas. Gândul m-a salvat, așadar, la aniversarea a 40 de ani de când românul Dumitru Doru Prunariu a zburat în spațiu, i-am dedicat un acrostih, pe care-l inserez mai jos:
Urcat-am pân’ la Tine
De când mă știu dorit-am să mă înalț spre soare,
Undind peste pământul din Rai ce, rupt, a fost,
Mirării spre-a răspunde la veche întrebare
Iar inimii, ardoarea, să-i sting cu vrednic rost.
Tărâmul împlinirii deschise-a sa fereastră,
Rodit-au vise multe în sufletu-mi, sperând
Ușor, ușor să zboare spre zarea cea albastră,
Pe cerul de-alabastru albi porumbei părând.
Răsfrânt noroc, aievea, zâmbitu-mi-a, în fine,
Urmai cărarea dreaptă spre ’Nalt ce s-a deschis,
Nadirul și Zenitul mă așteptau pe mine,
Aveam să fiu aproape de sacrul Paradis.
Respiru-mi se oprit-a când am luat aminte,
Iar nava-mi, o clipită, părea că a-nțeles,
Urcat-am pân’-la Tine, să-Ți mulțumesc, Preasfinte.
Maria Niculescu