" /> Remember 11 septembrie - acum 20 de ani | Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
default-logo

Remember 11 septembrie – acum 20 de ani

Luna Septembrie, lunã romanticã? Aşa credeam.
Septembrie era timpul în care mã gândeam la începutul şcolii şi la reîntâlnirile de dupã vacantã.
Era luna care simboliza încheierea verii, coborârea soarelui spre egalizarea zilelor cu nopţile.
Era luna care aducea la vedere roadele pãmântului, legumele. Şi al copacilor, fructele.
Era luna schimbãrii de temperaturã şi a culorii frunzelor.

Septembrie la Veneţia, dar nu numai acolo. Septembrie peste tot pe lume, cu limpezimile, repetiţiile, nostalgiile şi romanţele ei.

Luna mirosurilor de papetãrie, de cerneluri şi de învelitori de plastic.

Luna abandonã râi rochiei spumoase de varã şi a regãsirii ţesăturii dense, acoperitoare de vânturi ce pot încã mângâia.

Pentru mine Septembrie însemna şi începutul vieţii la “Observatorul”, în anul 2000.
În Septembrie 2001 mã bucuram că voi aniversa acest eveniment. Dorisem chiar sã scriu un articol despre asta, dar mi s-a pãrut prea personal şi am scris altul, despre iubirea oraşelor, pentru ziarul tipãrit care avea sã aparã în zorii zilei de 11 Septembrie, zi în care lumea avea sã se schimbe definitiv.

Acel Septembrie zbuciumat din 2001 a pus stăpânire pe toate celelalte semnificaţii ale acestei luni romantice. Imaginea avionului traversând World Trade Center din New-York am vãzut-o repetatã la nesfârşit de staiile de televiziune, dar şi de subconştientul nostru.

Mã aflam la serviciu, cufundatã în calcule. Vroiam neapărat sã demonstrez teoretic rezultatele experimentale obţinute în ajun.
Un coleg mã sunã: “Ai auzit? Un avion a lovit unul din cele douã turnuri gemene World Trade Center din New York”. N-am dat atenţie. “O fi vreun accident, n-am timp de asta”, i-am spus şi m-am aplecat iarãsi peste calcule. Am deschis apoi radio-ul. Tare. Se anunţa deja cã un al doilea avion a lovit cel de-al doilea turn. Panicã.
În decurs de câteva minute dimensiunea evenimentului s-a schimbat. Gata, ne-am oprit din lucru. Stãteam lipiţi de radio şi ascultam.
Momentul de care îmi aduc aminte că de un fulger tãios a fost cel în care o reporteriţă care vedea imiagini la televiziune a spus: “Primul turn s-a prăbuşit. Gata. Totul e numai un fum imens, turnul literalmente nu mai existã. A dispãrut, a dispãrut.”
Repetă aceste vorbe ca şi cum ea însăşi încerca sã se convingã de adevãrul lor.
M-a izbit neputinţa omului în fata catastrofei declanşate de urã.

Dupã acel “nine-eleven”, nimic n-a mai fost ca înainte. Şocul celor care au calculat clãdirile cãzute a fost amplificat de credinţa lor cã nici un vânt şi nici un cutremur nu le vor distruge.
Dar iatã cã ura, mai puternicã şi decât vântul şi decât cutremurele, le-a dãrâmat.
Au murit oameni, au murit speranţe, au murit roadele muncii unor lucrãtori din construcţie.
Tot aşa cum cutremurul, catastrofã naturalã, are “after-socuri”, orice catastrofã creatã de om are urmãri adânci şi grave pentru întreaga omenire. Nu numai rãni fizice şi psihice ale întregii planete au fost deschise, dar tot complexul de evenimente care au urmat a fost o continuã durere.

“Observatorul” tipãrit a apãrut pe 11 septembrie 2001, înainte de tragedie, cu articole frumoase despre alte oraşe, pe când New York-ul sângera.
Dar omul, se spune, îşi poate reveni dupã o traumă.
Desigur, lumea îşi revine, la New York s-au construit noi edificii şi un memorial pe locul tragediei, oraşul a reintrat în normal, dar este acest normal acelaşi ca înainte?

Nici un om, chiar după o operaţie reuşită, nu mai este acelaşi. Traumele schimbã. Lasã urme. Cicatrici invizibile, dar existente. Imaginea avionului intrând în turn şi tãindu-l ca pe o bucatã de hârtie nu poate fi uitatã.
Dupã cum nu pot fi uitate trãirile fiecãruia dintre noi în acele momente.
Radioul meu cu cele douã difuzoare puse atunci la maximum (ca sã le auzim din laborator) existã şi acuma, tãcerea lui e o dovadã azi a plânsului de ieri.
Viaţa şi-a reluat cursul, dar lumea nu mai este aceeaşi.

Şi în aceastã lume care nu mai este aceeaşi, în care insecuritatea mondialã planeazã la tot pasul, în care ura izbucneşte din când în când în accese ucigãtoare contra unor oameni nevinovaţi, în această lume de instabilitate şi prudentã practicatã până la limite, existã ceva în puterea noastrã, a celor care scriem, pentru a menţine linişte pe Terra?

Veronica Lerner/Toronto


9/11/2021

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.