O parabolă: turbarea găinilor

Eu, dragi prieteni, am fost obişnuit, în viaţă, să învăţ din întâmplări şi din amintiri. Am crescut într-un sat oltenesc obişnuit, aveam o curte mare, cu păsări, cu câini şi pisici, mă rog, ştiţi foarte bine despre ce e vorba.
Zilele trecute, mi-am amintit o întâmplare din copilărie. Nici măcar n-am pretenţia că numai eu am văzut aşa ceva.
Era toamnă, după culesul viilor, tata a cumpărat struguri de la un vecin şi a făcut vin pentru butoiul de iarnă care stătea în beciul casei. După ce „a tras” în butoi (aşa se zicea) vinul curat, a rămas boasca într-o putină, pentru renumita ţuică slabă, „de comină”.
S-a umplut putina, a rămas o găleată – resturi de struguri, zeamă sângerie, bunătatea pământului – şi a dus-o în curte, deşertând-o în vasele de unde beau apă orătăniile curţii. Să mai ciugulească şi ceva resturi de fructe, aşa se făcea, nimic nu se pierdea într-o gospodărie, vorba lui Lomonosov-Lavoisier, cum ne învăţau la şcoală.
Pe seară, am ieşit în curte şi am văzut un spectacol unic pentru mine. Găinile şi gâştele se zburătăceau prin curte, aveam şi vreo două curci care se sprijineau într-un gard, era o hărmălaie de am crezut că „a dat” dihorul.
Cocoşul principal, ăla care-i bătea în creastă pe toţi cocoşeii tineri, oferea un spectacol jalnic. Desfăcea penele pentru atac, pe urmă se pleoştea şi cădea într-o rână, spre uimirea câinilor curţii, Malcic şi Bob, care, cât erau ei de neînfricaţi, se cam temeau de el.
Nu înţelegeam nimic. Am strigat-o pe bunică-mea, pe Mamaia cea care le ştia pe toate şi i-am spus printre sughiţuri: „Mamaie, au turbat găinile! Şi cocoşul ăla mare, şi gâştele şi curcile dau cu ciocul în gard! Hai repede, că rămânem fără păsări!”
Mamaia a ieşit în curte, s-a documentat (atunci nu ştiam ce înseamnă asta, dar astăzi ştiu) şi privind cu atenţie ciocurile păsărilor, m-a consolat: „Stai liniştit, puiule! Au băut apă cu boască de struguri şi s-au îmbătat! O să le treacă până mâine!”
Am privit-o neîncrezător, dar s-a dovedit că avea, ca de obicei, dreptate. Găinile, gâştele, curcile se îmbătaseră cui şi la noi în curte avea loc un soi de carnaval al turbării, al fără de sensului, al ieşirii din ţâţâni a lumii, cum zice Marele Will.
De multe ori, în amintirile mele s-a amestecat acea întâmplare stranie a „turbării găinilor”, aşa cum i-am zis eu. Umblând prin lume ca gazetar, am văzut în muzeele mari lucrări ale lui Hieronymus Bosch. Imagini ale unei lumi bete, nu de boasca din putina în care tata pregătea ţuica de comină, ci de propriile ei contradicţii, de marea prostie care guverna lumea, un spectacol fioros în atâtea acte şi ipostaze, încât crezi că planeta noastră a sărit de pe şine şi circulă zăludă pe un câmp al dezordinii…
De ce mi-o fi venit în minte întâmplarea din copilărie şi zilele trecute, când, ca un pensionar cuminte, îl vedeam la televizor pe şeful celui mai puternic stat al lumii bălmăjind un discurs incoerent despre înfrângerea celei mai sofisticate armate de către nişte purtători de turban şi prăştii, tari în credinţa lor? Zilele trecute, când România noastră, priponită la ţărmul Balcanilor şi Carpaţilor, se arăta a fi o ogradă ţărănească, plină de orătănii bete?
Găinile s-au certat cu gâştele, curcile stau cu ciocu-n gard şi aşteaptă noaptea, cocoşul cel mare întinde aripa şi cade fleşcăit de neputinţă.
Vreau să vă întreb două lucruri:
1) Dacă vine noaptea şi dă dihorul în curte, nu ia toate păsările ca pe nişte cârpe fără putere?
2) De ce au fost aruncate în curtea noastră găleţile cu comina rămasă de la stoarcerea strugurilor?

P.S. Am pus şi eu câteva întrebări lângă o amintire din copilărie. Dumneavoastră pricepeţi ce vreţi!
Şi totuşi, cum să numesc astăzi curtea părintească în care s-a petrecut (se petrece) turbarea găinilor? Nu numai a lor, ci a tuturor orătăniilor mai politice ori mai apolitice (Păstorel le spunea altfel într-o carte celebră de epigrame). Deci, găini, gâşte, curci, bibilici (în Mehedinţi li se zice „câţe”), eventual, ceva raţe leneşe. Toate bete. Dar mai ales cocoşul cel mare, toropit şi el de băutura puterii amestecată în vasele de apă. Ajunge! Mi-e teamă, însă, că nici mâine, nici poimâine nu se vor trezi. Şi nici bunica nu mai este pe lumea asta, ca să mă linştească…


Nicolae Dan Fruntelată / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.