Omul care a refuzat toată viața înscrierea în C.A.P.

POVESTIRI DIN TRANZIȚIE                                                                              

„AM TRĂIT ANI DE GROAZĂ”

După revoluția postdecembristă, odată cu trecerea zilelor, un om până  atunci foarte lovit de soartă   a început, treptat,  să vadă că  lumea poate fi și  altfel. Mai suportabilă, așa cum o simțise el cândva că trebuie să fie.  Începu  să  deschidă  ochii  mai  mari,  ca trezit   dintr-un  somn  adânc.  Simțea că ceva bun s-a petrecut undeva, ceva miraculos, dacă  la vârsta  sa  destul de  înaintată,  sufletul său mai era  capabil încâ să iasă din starea de buimăceală  și să vibreze,  fie și  numai după  un dram de bucurie, pe care nu-l  credea capabil că-l  mai poate recepta.  Știa că pierduse ceea ce-i  fusese  drag,  dar de un lucru era mândru  în sinea lui:  că nu  cedase  niciodată, că a  făcut  tot  ceea  ce a depins  de el  că  poate  face… Așa, ca scăpat de pe o navă naufragiată, aproape năucit  după o lungă derivă,  reușind,  la capătul puterilor,  să ajungă la mal…

L-am cunoscut  pe Nicolae Capotă(n.1920) la câțiva ani de la revoluție. Omul s-a dus, dar faptele sale, despre care nu se putea vorbi până în perioada de tranziție, au rămas vii în sufletele multor oameni. Așadar, Nicolae Capotă   este eroul acestor rânduri…Un om simplu, originar de pe locurile  deluroase ale Istriței județului Buzău.  Mai exact, din Pietroasele, o comună mare, destinsă, binecuvântată  de razele soarelui în tot timpul anului, cu iz arhaic, tradițional, cu oameni dezinvolți,  familiarizați cu vechi castre și terme  romane,  cu  chilii  în ascunse  brădișuri și  meșteșugite scorburi de deal, unde sălășluiau pustnici, conform unor obiceiuri străvechi. La loc de cinste, felurite livezi de pomi, dar,  pe ansamblu, regină e  vița – de – vie,  ce se armonizează în legături ingenioase, prăvălindu-se  ca o simfonie, de pe crestele dealurilor, trecând prin curțile oamenilor, până hăt, departe, în râpile de la șosea, spre Crucea Manafului, o imensă statuie din piatră cioplită, uitată de timp.

 În acest cadru a trăit și s-a format tânărul Nicolae Capotă,  provenind dintr-o familie de buni gospodari , cu rădăcini adânci pe aceste locuri . Aici, pe Istrița, a deprins tainele cultivării viței – de – vie, ale agriculturii în general. Simte o atracție deosebită pentru animale, pentru pământ. Fire dinamică, încearcă și o meserie, dar își dă iute seama că aceasta nu e de el. Glasul gliei strămoșești e mai puternic. Înțelege că sensul vieții lui este legat  de rostul pământului, să-l prețuiască și să-l  lucreze așa cum a învățat de la bătrânii săi în tradiția românească. 

Războiul se sfârșise și viața, în mod firesc,  intră  pe făgașul normal. Educat în spiritul bunelor rânduieli, la 26 de ani, tânărul Capotă dorește să-și întemeieze o familie. O cunoaște pe Ștefana Rădulescu, fiica unui gospodar de frunte din localitatea învecinată, Movila Banului, cu care se  căsătorește. „Așa a fost să fie, zice el acum, ca după un maraton epuizant, să mă mut din comuna mea. Socrii au dorit mult asta, Fănuța fiind singurul lor copil”.

Nicolae Capotă nu e un Ion al Glanetașului, el vine la Movila-Banului cu vreo 12 pogoane de pământ, pe care le alătură  celor  ale Ștefanei. Locuiesc în casele părinților soției și,  în afară de durerea pricinuită de  pierderea socrului, nimic nu părea  să le tulbure bucuria și fericirea anilor tineri. Dar, de prin 1950,  viața începe să se complice  pentru Nicolae și Fănuța, ea derulându-se după un tipic ce nu prea se potrivea cu modul lor  de a gândi, cu structura sufletească…De aici începe o lungă și tristă poveste – de-o viață – pe care Nicolae Capotă, la o vârstă înaintată, pesta70 ani, a ținut să o aducă la cunoștința publică mai întâi într-o scrisoare, așternută  cu un scris nervos pe mai multe pagini…Apoi relatările prin viu grai, pe care le-am consemnat întocmai.

IEȘIT DIN INFERN 

 Deplasat în localitatea lui, am încercat să descifrez cu strictețe filmul unei existențe dramatice, încărcată cu sacrificii și poticneli, cu incertitudini, renunțări și dureroase nedumeriri, desfășurate ca într-un complicat labirint, în care doar un singur fir – cel al speranței – rămâne neîntrerupt,  călăuzind-le viața. Gospodarul din el a ținut să-mi spună  cum a știut el să se chivernisească,  arătându-mi mai întâi gospodăria,  prezentând-o ca pe un blazon foarte scump sieși. Totul era aranjat   milimetric. Nimic nu a rămas nefolosit. „Doar casa și grajdul sunt mai vechi, fiindcă n-am avut cu ce să le întrețin, sau să le refac în anii de prigoană”. Omul din fața mea e încă suplu, agil, cu privirea sfredelitoare, încărcată totuși de o întunecată căutătură. Părul șaten, încărunțit, ochii verzi, ușoară încovoiere a spatelui îi dădeau un aer de fermier australian. Dar el era român sadea și toate necazurile au început de la pământ, amplificându-se cu și mai mare intensitate prin anii’62, când echipe de „ lămuritori’’ veneau să-i ceară să semneze cererea de trecere în colectivă. Erau momente când, își amintește el, „totul se învârtea  în jurul meu de-mi vâjâiau urechile; nu puteam suporta să-mi știu calul, căruța, plugul, pământul și celelalte luate, că nu mai sunt ale mele”.  Mai întâi,  fusese TOZ-ul, cotele grele și corvezile îl vizau cu deosebire. Le-a suportat, fiindcă nu se punea încă problema înstrăinării  bunurilor sale.

PRIGOANA 

„Taifunul colectivizării a venit – mărturisea  interlocutorul – și eu încercam cu orice preț să-mi apăr pământul. Apoi, chinuitoarea întrebare: <<Ce-o să facem?>>” „O să facem și noi ce au făcut alții, îi spunea soacra sa, n-ai văzut  ce necazuri au avut?”  „Vedeam cum vine duba (mașina- n.n.), te lua, te umilea, te deplasa pe întuneric, te învârtea, apoi te lăsa amețit”. Își amintea cum, într-una din zile, îl văzuse pe primarul de atunci, Gheorghe Vlad, cum a lovit o femeie cu piciorul, apoi a dus-o târâș în primărie. Din acel moment, nu a mai avut liniște.  spunându-și că trebuie să facă ceva. „Pregătește-te, i s-a adresat soției. vom pleca 3-4 zile la Buzău” Ultima dată, când a venit „echipa”, le spusese clar: „Nu mă trec!”

Cinci nopți, cei doi soți au locuit în gară la Buzău; nu erau singuri, veniseră țărani și din alte sate. Începuseră să fie urmăriți și aici. „Vom merge la București”, decide el. Și au plecat. Ziua se plimbau pe străzi, iar noaptea dormeau în gară. După câteva zile, s-au întors acasă. În tren, înainte de a ajunge la Clondiru, i-a spus soției să meargă mai departe și să-l aștepte în gară la Buzău, pentru că el vrea să se repeadă până acasă pentru a vedea ce s-a mai întâmplat acolo. Când s-a dat jos din tren, era întuneric beznă. Nu s-a temut. A tăiat câmpurile cu piciorul și a ajuns acasă în miez de noapte. A bătut ușor în geam și, recunoscându-l, soacra i-a deschis, fără să mai aprindă lampa.

 – Ce mai e acasă? întrebă nerăbdător.

 –S-au trecut toți, să știi.

–Dar calul nostru nu se simte. Ce-i cu el?

– Nu mai e. Au venit vreo 12 inși, l-au luat și pe el,  și căruța. Au lipit o hârtie de ușă și duși au fost.

Acum. omul se oprește din povestit, căutând în „arhiva” personală. Îmi arată procesul verbal de acum 28 de ani. „E nesemnat”, apoi oftează și  reia firul povestirii…„ În aceeași noapte, am ajuns la Buzău” În gară își întâlnește soția. În cursul dimineții au plecat la Pietroasele, la un prieten. Rămân aici câteva zile. Dar Nicolae nu mai poate îndura și-i spune Fănuței sale:

 -Fie ce-o fi, mergem acasă! 

-Mergem. Când plecăm?

–Acum. 

FARISEII 

Au ajuns. Colectivizarea fusese declarată ca încheiată. A înțeles că, după cal, căruță, plug, grapă etc  i-au luat și pământul. Însă, în curtea casei, aveau suprafața de  4.500 m.p. Amândoi îl săpă cu cazmalele, după care plantează o parte cu vie nobilă, iar pe cealaltă semănă porumb. Realizează repede – mai ales că și copilul i se mărise între timp – că doar cu pământul rămas, fără cal și căruță, e greu să întrețină o familie. Merge pe un șantier, după care se angajează la Întreprinderea de Sârmă și Produse din Sârmă, unde rămâne 12 ani, până la pensionare. Viața  s-a desfășurat între naveta zilnică și curtea casei sale, unde își muncea cu asiduitate pământul. Era, oricum,  o resemnare suportabilă.  Iată însă că, în 1974, după 12 ani, C.A.P.-ul îl cheamă în judecată, cerându-i să cedeze din  pământul din gospodărie  și să rămână doar cu 250 m.p., iar el să muncească în comună, să renunțe la serviciul de la întreprindere!   „Vii la noi,  i se spune,  să lucrezi la zootehnie, că și așa îți plac ție animalele ”La tribunal, solicită să i se arate cererea de intrare în C.A. P., pe care contabilul șef, Nicolae Done, pretinde că o are. I s-a motivat că nu e timp să o caute, că toată lumea e ocupată cu campania.  Nicolae Capotă nu cedează și, în cele din urmă, cei de la comună prezintă, în chip de cerere, o copie bătută la mașină. Era evident că un asemenea „act” nu era valabil, dar unul dintre juriști spune: „Stați, șă vedeți, au mai fost cazuri, unii nu au făcut cerere, fiindcă nu erau acasă, dar ulterior au venit la conducerea C.A.P., s-au rugat să fie primiți și li s-au aprobat” Numai că Nicolae Capotă nu se lăsă intimidat, spunând că dacă nu i se dă cererea scrisă și semnată cu mâna lui, cel puțin să i se arate procesul verbal în care s-a consemnat aceasta….I s-a replicat că atunci abia se învăța cum să se facă ședințele, dar să se mai pună și problema proceselor verbale(!)  Când judecătorii erau pe punctul de a-i da câștig de cauză, Nicolae Done, contabilul șef al C.A. P. și Ion Nicolae, secretarul de atunci al consiliului popular, au fugt iute la Comitetul județean de partid reclamând  că –  își amintește Nicolae Capotă –  „sunt un om de rea credință, dușman al  revoluției ” Apoi, lucrurile nu s-au mai complicat. L-au declarat că e membru al CAP și că roadele din curtea sa trebuie să treacă la cooperativă, adică în proprietate colectivă! „Să treacă, dar eu nu mă voi trece, pentru că nu am semnat și nu voi semna nimic” Peste câteva zile, însă,  o „echipă” și-a făcut apariția in curtea casei  sale ,  a cules via de pe  cei 3000 m,p,  a defrișat locul și a devastat împrejmuirea din sârmă. După încărcarea strugurilor, au luat șpalierii din vie și pe cei din grajd – șpalieri  făcuți din salcâmii  crescuți în grădina sa.

A fost calm, nu s-a enervat, nu s-a opus. Își dădea seama  că milițianul abia așteaptă să facă o imprudență pentru a-l băga la „umbră”. „Așa  că am preferat să rămân la soare, fiindcă eu așa eram obișnuit” Durerea a fost mare, dar nu l-a îngenunchiat. A aflat ulterior că strugurii din  căruță au stat o noapte la nepotul contabilului șef, iar șpalierii și sârma de la gard au ajuns în curțile celor din echipa de defrișare. 

 Ce s-a mai întâmplat? Timp de doi ani, C.A.P.-ul nu a cultivat nimic pe terenul devastat. Aici creșteau acum buruienile și pășteau vitele. Îl durea sufletul de situația creată. Atunci a înțeles că nu pentru a apăra legalitatea au procedat așa cei de la C.A.P., ci pentru a-i face lui rău, din invidie, fiindcă altfel nu există nicio explicație. 

UMILIREA 

 În al treilea an, văzând că situația rămâne neschimbată, s-a hotărât să desțelenească  pământul. Într-o  noapte, cu un tractor dintr-un sat învecinat a arat locul. A cultivat vie și porumb, ca la început, numai că, de data aceasta, via nu era nobilă, ci din cea obișnuită. După doi-trei ani, când ea a ajuns la rod, l-au chemat  din nou la tribunal, pe motiv că nu a respectat hotărârea judecătorească, obligându-l să dea pământul înapoi, Un nou „ echipaj” a venit să culeagă porumbul. În ziua aceea, era și el acasă și a încercat să se opună. Șeful de post de atunci, plt. mj. Gheorghe Măhărea, l-a chemat și, cum mărturisește, „mi-a tras o chelfăneală în mijlocul porumbului, apoi m-au urcat desculț într-un ARO și m-au dus la Miliția din Buzău, unde am mai primit o porție de reeducare”. După câteva zile, i s-a imputat producția, punându-i-se în vedere să restituie o sumă de bani, reprezentând contravaloarea acesteia, pe care el cu ai săi o muncise! Se obișnuise. Fiindcă, spune, „mai tot timpul aveam poprire pe salariu, conform hotărârii tovarășilor”. Ceva mai înainte, i se imputase un cazan pentru făcut țuică ce-i aparținea, dar, pentru a-l salva a plătit cinci mii de lei. Rămâne cu jumătate din cei 4.500 m. p. În fiecare an, însă. îi crește cuantumul popririi pe salariu.  Încât,  „cred că in 1990-1991 urma să-mi ipotecheze și casa” Între timp, ing. Ion Dona,  devenind  președinte al CAP,  dispune să î se caute cererea și să fie trimisă la procuratură,  așa cum e .  A fost din nou chemat, s-a dus, dar a cerut o expertiză grafologică. De data aceasta, era o copie  scrisă de mână.  după  o cerere tip. Dar, unde trebuia să apară semnătura, locul era gol. Cei de la procuratură au zis că, în această situație, nu e nimic de făcut, Nicolae Capotă solicită o dovadă din care să rezulte că cererea respectivă nu are valoare. Nu i se dă, ci i se deschide ușa, spunându-i-se că e liber. Este totuși condamnat opt luni cu suspendare, pe motiv că e bătrân,  dar cu amenințarea „vom mai vedea noi”. 

ȘOVĂIALA ȘI TREZIREA

 În 1982, i se pune iarăși în vedere că trebuie să rămână cu 250 m.p. teren.     L—au  chemat la primărie, dar nu a vrut să se mai ducă.  A trimis vorbă prin soție și băiat, să fie lăsat să-și facă un bordei la marginea șoselei, sau să i se îngăduie să plece în străinătate, dacă aici, la el acasă, i se aduce la cunoștință că trebuie să înapoieze pământul din propria-i ogradă  și că mai are de achitat și suma de   21.456 de lei !?  A plătit până la revoluție. Ba, o rată,  chiar și după aceea! 

Evenimentele postdecembriste au însemnat pentru Nicolae Capotă o adevărată revelație. După dezmeticire,  muncește în gospodăria sa ca-n prima  tinerețe.  A avut tăria să treacă peste toate șicanele și nenorocirile puse la cale de semeni ai săi. În finalul discuției pe care am purtat-o, a ținut să sublinieze: „Am trăit ani de groază și, deși sunt bătrân, privesc cu încredere viitorul. Asta nu înseamnă că putem uita ceva”.     

Ioan Stoica / UZPR

 

       

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.