A apărut albumul ˝Mihail Diaconescu. Scriitorul și opera în imagini˝ de Rodica Vătăman Subțirelu

 De curând a apărut la Editura Magic Print din Onești, albumul intitulat Mihail Diaconescu. Scriitorul și opera în imagini, semnat de Rodica Vătăman Subțirelu, cu o prefață de Narcis Zărnescu.

    Lucrarea conține date biografice, opere de artă inspirate de personalitatea și scrierile sale, fotografii de familie, ediții ale volumelor publicate.

           DRUM DE STEA

de Rodica Vătăman Subțirelu

Domnului profesor Mihail Diaconescu

Vă mulțumim, domnule profesor,

pentru cuvântul lumină,

ca o binecuvântare divină.

 

Vă mulțumim că sunteți al nostru

într-o lume ce-și prelinge

nisipul vorbelor goale

dintr-o clepsidră spartă

de aripa visului ce nu a înțeles

că poate, liber, să zboare.

 

Vă mulțumim pentru gândurile- cărări

hărăzite să ne scoată din pădurea

prin care rătăcim, uneori,

pierduți, doi câte doi.

 

Vă mulțumim pentru că ne învățați

să căutăm adevărul și neamul, 

să fim creatori și eroi

în Dacia Mamă.

 

Vă mulțumim pentru cartea minune,

dăruită bravului popor

creată din pulbere de aur,

 căzută ploaie,

din Universul Creator.

 

Vă mulțumim,

vă respectăm

și vă iubim!



DESPRE MIHAIL DIACONESCU SAU DESPRE CEL CE A REUȘIT SĂ FACĂ PUSTIA RODITOARE

 

         Întâlnirile cu Mihail Diaconescu au fost dintotdeauna, pentru mine, sărbători ale spiritului. Post mortem, întâlnirea cu el devine o sărbătoare astrală.

Mihail Diaconescu a fost unul dintre cei mai activi scriitori români. Apologet al ortodoxiei şi promotor al spiritualității românești autentice, mereu prezent în marile cetăți ale țării. Mereu de pază la fruntariile României eterne. Ctitorind, an de an, încă o mănăstire-carte, încă o troiță-studiu teologic, încă o capelă-roman. 

A trăit, a gândit, a simțit, a scris cât o generație întreagă de truditori întru ale cugetului și logosului. Poate că dispariția lui fizică dintre noi, în vremuri de pandemie a fost un semn : ne-a spus, pentru cine știe să tălmăcească mesajele oculte, că de-acum înainte ne-am putea întâlni pe zoom sau pe google classroom, așa cum face toată omenirea pandemiotă ? Eu îl întâlnesc însă mai mereu în reveriile mele, pe pragul cărților sale.

Se întâmplă, atunci, să-mi amintesc de scrisorile, multe rămase fără răspuns, scrise de Ion Creangă către Mihai Eminescu. La fel, și scrisorile mele către Bădia Mihail vor rămâne fără răspuns, dar însemnările lui Creangă îmi vor alina dorul de prietenul meu, Mihail Diaconescu…   

            « Bădie Mihai,

Ai plecat și mata […], lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. […] Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe când hoinăream, fără pic de gânduri rele. »

           « Bădia Mihai », Mihail Diaconescu fusese inițiat de Platon și Aristotel, de părinții și scriitorii bisericești. Cunoștea bine, în profunzime, că la început a fost Cuvântul – Logos : 

« εν αρχη ην ο λογος και ο λογος ην προς τον θεον και θεος ην ο λογος ουτος ην εν αρχη προς τον θεον παντα δι αυτου εγενετο και χωρις αυτου εγενετο. »

[« La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El. » Ioan 1 :1-14].

Și tocmai de aceea primise cu umilință și smerenie misiunea de a semăna cuvinte cu noimă ; tocmai de aceea avea mare grijă de spațiul mioritic al Maicii Domnului și de dumbrava voroavelor din vechime.

Mihail Diaconescu știa, la fel de bine ca Dumitru Stăniloaie, la fel de bine ca mulți români care redesenaseră harta țării, de câte ori fusese nevoie, cu sângele, mintea și înțelepciunea lor, că forțele întunericului, la pândă, conspirau să distrugă rădăcinile identității noastre : tradiția și credința strămoșească :

« Poporul român crescut spiritual în mistica ortodoxă a luminii, nu în mistica occidentală a întunericului, e un popor care se bucură de lumină, căci lumina e în planul fizic expresia rânduielii, iar în planul spiritual, expresia bunătății sau a relației armonioase, generoase a omului cu semenul său ».

El, primul și singurul până acum, a introdus în literatura noastră o viziune hegeliană, cartografiind prin opera sa o copleșitoare « fenomenologie epică a spiritului românesc în dezvoltarea sa istorică ». Această fenomenologie epică s-a constituit, astfel, treptat, într-o armă subtilă de luptă împotriva scenariilor antiromânești. Romanele sale –  Culorile sângelui (1973), Adevărul retorului Lucaci (1977), Marele cântec (1980), Umbrele nopții (1980), Călătoria spre zei (1982), Speranța (1984), Depărtarea și timpul (1986), Marele cântec (1987), Sacrificiul (1988) rescriu sinusoidele Istoriei noastre, zbătându-se între Orizonturile zbuciumate, răscolite de tranșee, înroșite de sângele ostașilor și Verticalele credinței, susținută de bisericuțe din lemn, de troițe, de mânăstiri și catedrale, care prind rădăcini – adevărate păduri spirituale – și nu încetează să se înalțe ca niște stele călăuzitoare la marile și micile răscruci ale neamului.

Mai târziu, în volumul Farmecul dialecticii și fenomenologia narativă (2001), Mihail Diaconescu va relua și sintetiza teoriile sale despre roman şi natura specifică a epicului, lucrare post-Lukács-ană (Specificul literaturii și al esteticului).

Privită din depărtare, din 2021, Opera magna mihail-diaconesciană are, metaforic vorbind, forma predestinată a unui trifolium, un trifoi, simbol al Treimii, al echilibrului și armoniei. Forțând poate puțin logica și răbdarea metaforei, se poate spune că opera mihail-diaconesciană poartă discret stigmatul pur al Întrupatului divin. 

Astfel, primul folium al acestui macro-simbol treimic este conturat de « fenomenologia narativă a spiritului românesc », care va prinde trup şi va primi argumente ontologice prin cele nouă romane. Farmecul dialecticii şi fenomenologia narativă (2001), lucrare apărută în perioada hermeneutică a autorului, va sintetiza cu rigoare și calm experiențele epice ale romancierului.

Al doilea folium se instituie din studiile de estetică a ortodoxiei și artei (Prelegeri de estetica Ortodoxiei, I-II, 1996).

Al treilea folium marchează o eternă întoarcere ad originem, adică la istoria sacră sau sacralizantă : Istoria literaturii dacoromane (1999), Antologia de literatură dacoromană. Texte comentate (2003), Lainici. Capodoperă a artei românești și europene (2011), Teologia ortodoxă și arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii (I-III, 2013).

Primul folium, care poate fi citit fie cronologic, fie urmând traseele subiective impuse de autor, ne dezvăluie că istoria sacră se întrupează și este reprezentată de « oameni care au fost » și a căror energie modelatoare ne incendiază încă memoria : Arhidamos, ambasador al lui Burebista în Roma lui Cezar; astronomul şi teologul Dionysus Exiguus, discipol la schola unei mânăstiri tomitane; retorul Lucaci, truditor la imaginea Renaşterii pre-brâncoveneşti, din vremea Movileştilor; Pârvu Mutu, pictorul oficial al lui Constantin Brâncoveanu ; muzicianul şi savantul Ioan Căianu-Valachus, episcop romano-catolic, în Transilvania; Principele Grigore Alexandru Ghica al X-lea, aflat subt vremurile romantismului; Marea Unire și luptătorii ardeleni angajați în această misiune.

Principii de estetica Ortodoxiei (1995-1996, 2009) deschide al doilea folium, sub forma unui diptic : Teologie și estetică și Ipostazele artei, la care se adaugă un triptic, format din volumele I-III ale Teologiei ortodoxe și artei cuvântului (2014).

Estetica ortodoxiei, așa cum o concepe Mihail Diaconescu, pe baza unor categorii clasice (frumosul, mistagogia și caligogia, jertfa, cateheza, simbol și analogie, antinomie și anagogie etc.) a fost nu de puține ori comparată cu marile modele standard, datorate lui Hegel, Hartmann, Croce sau Vianu. O comparație superficială, deoarece, baza inspirațională și argumentativă a demonstrațiilor mihail-diaconesciene este complet diferită de fundamentele iluștrilor săi predecesori. La Mihail Diaconescu temeiul și rostul discursului său estetic sunt asigurate de teologia dogmatică și liturgică ortodoxă, ca și de patrologia ortodoxă. Operele Areopagitului, ale Sfântului Maxim Mărturisitorul (Ambigua), dar şi ale scriitorilor stră-români sau daco-romani din secolele I-VI (Aethicus Histricus, Ioan Cassian, Niceta de Remesiana, Dionisie Smeritul, Leontius Byzantinus, Ioan Maxentius) conturează o replică ortodoxă, care, din perspectiva istoriei ideilor, completează și nuanțează mutatis mutandis estetica teologică, scrisă în registrul catolic și heideggerian de Hans Urs von Balthasar (1905–1988), autor a 85 de lucrări fundamentale, a peste 500 de articole, considerat în unanimitate drept unul dintre cei mai mari teologi ai veacului XX, dacă nu chiar cel mai important, după spusele cardinalului Henri de Lubac, numit peritus, teolog expert, de către Papa Ioan Paul al VI-lea ; membru în Comisia Teologică de Pregătire a Conciliului Vatican II (1965), autorul din umbră al textelor programatice esențiale propuse de acest Conciliu reformator și « postmodern », și anume : Lumen gentium (Lumina popoarelor), despre Constituția dogmatică a Bisericii, și Gaudium et spes (Bucurie și speranță), despre reformarea Bisericii în și pentru lumea modernă. Dar ca să se înțeleagă limpede și coerent, exigențele acestei comparații, precum și superlativele argumentate și bine temperate, care redefinesc estetica ortodoxă a lui Mihail Diaconescu, prea puțin cunoscut de contemporani, în ciuda sutelor de recenzii și prezentări, e nevoie de o schiță măcar a trilogiei balthasariene. 

Hans Urs von Balthasar este autorul unei trilogii teologice sistematice în șaisprezece volume (1961 – 1987), parțial tradusă și în limba română. Cele trei părți ale trilogiei urmează tripla autodescriere a lui Isus : « Eu sunt calea, adevărul și viața » (Ioan 14: 6), care corespund triadei transcendentalia, atribute care exced toate categoriile : bonum, verum și pulchrum (binele, adevăratul și frumosul). 

[A] Herrlichkeit (Gloria Domnului) este o lucrare de estetică teologică, în şapte volume. 

[B] Theodramatik (Theo-Drama) este o lucrare în cinci volume despre « teoria dramatică teologică », în care autorul finalizează principalele sale teze privind soteriologia, hristologia și escatologia, analizând etica și bunătatea, aşa cum transpar din praxis-ul divin, dar și din răspunsul omului, ilustrate faptic și evenimențial de reprezentările și ritualurile din Vinerea Mare, Sâmbăta Mare și Duminica Paștelui. 

[C] Theologik (Theo-Logica) este o lucrare în trei volume despre « teoria logicii teologice », în care se descrie adevărul despre relația naturii lui Iisus Hristos (cristologie) cu realitatea însăși (ontologia sau studiul ființei).

Spre deosebire de Hans Urs von Balthasar, Mihail Diaconescu aduce în prim planul dezbaterii, alături de părinții fondatori ai dogmaticii și învățăturilor ortodoxe, şi filosofia vieţii, aşa cum a fost înțeleasă și practicată de trăiriştii români : Nae Ionescu, Mircea Eliade, Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Constantin Noica, Traian Brăileanu, Virgil Bogdan, Petre Ţuţea, Octav Onicescu, Arşavir Acterian şi alţii.

Al treilea folium ar putea cuprinde volumele Biserici şi mănăstiri ortodoxe (1988), Istoria literaturii dacoromane (1999) şi Antologia de literatură dacoromană. Texte comentate (2003).

Fiind o sinteză ştiinţifică cu caracter fundamental şi monumental, unică în cultura română şi europeană, Istoria literaturii dacoromane constituie o noutate într-un domeniu interdisciplinar, compus din elemente istoriografice, teologice, arheologice, literare, estetice, puncte de plecare care deschid perspective multiple asupra unor autori ignorați până atunci sau pierduți prin arhive, din care Mihail Diaconescu construiește temelia pentru o nouă revoluție intelectuală, o răsturnare controlată a ierarhiilor valorice, necesară periodic, și care confirmă, de fapt, vitalitatea energiilor naționale, geniul românesc, care se adaptează Istoriei, păstrându-și însă, pe mai departe, identitățile profunde. Mihail Diaconescu invită în agora și îi pregătește pentru Judecățile de Apoi ale Istoriei pe strămoșii daco-romani, pe care îi purtăm cu toții, chiar dacă nu suntem întotdeauna conștienți, în sânge, în cuget și simțiri. Și în destin, mai ales în destin : Gaius Noster, Aethicus Histricus, Laurentius Mellifluus de Novae, Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Dionisie Smeritul, Dionysius Exiguus, Dionysius Areopagita, Auxentius de Durostorum, Leontius Byzantinus, Sfântul Martinus de Bracara, Ioan Maxentius şi alţii.

Contemporanii, nu toți, din păcate, l-au considerat pe Mihail Diaconescu, « reputat profesor, romancier, estetician, critic şi istoric literar », autor al unei « ample lucrări de sinteză, intitulată Istoria literaturii dacoromane (…). Este cea mai amplă sinteză ştiinţifică dedicată literaturii dacoromane din câte au fost elaborate până acum în cultura română. », crede Pr. acad. prof. univ. dr. Dumitru Popescu.  Altcineva, Theodor Codreanu, scrie că « Un asemenea cărturar, care merge împotriva cursului postistoriei (…), este şi Mihail Diaconescu, personalitate de anvergură hasdeiană, cu cel puţin două proiecte ciclopice împlinite: e vorba de cele două volume de Prelegeri de estetica Ortodoxiei şi de recenta Istorie a literaturii dacoromane, însumând 830 de pagini. Atributul monumental devine inevitabil pentru ambele lucrări ». Un alt contemporan, latinistul Liviu Franga, plusează : « Adevărul despre primordiile culturii române a fost ţelul cărţii pe care ne-a dăruit-o profesorul Mihail Diaconescu în unul din ultimii ani ai secolului şi mileniului. O carte, i-am spune, milenară, în ambele sensuri ale termenului ». Un celebru filosof, Alexandru Surdu, și un cunoscut istoric, Ion Scurtu, subliniază, și ei, monumentalitatea proiectului mihail-diaconescian : « În 1999, a văzut lumina tiparului (…) o lucrare monumentală – Istoria literaturii dacoromane, semnată de domnul Mihail Diaconescu (…) Această carte fundamentală este o expresie vie a faptului că românii – prin strămoşii lor din secolele I-VI d.Hr. – au realizat opere durabile, prin care au sporit zestrea intelectuală a umanităţii ». Şi : « Monumentala lucrare Istoria literaturii daco-romane de Mihail Diaconescu este o contribuţie fundamentală la edificarea istoriei noastre spirituale ». 

Printre primii învățați, care au remarcat noutatea, rigoarea și multidisciplinaritatea operei sale, s-a numărat și un redutabil comparatist, Ovidiu Drimba, ucenic al unor mentori de prestigiu (Lucian Blaga, Tudor Vianu, D. Popovici), autor al Istoriei culturii și civilizației (I-IV, 1984-1995) : « Vasta sinteză Istoria literaturii dacoromane este o noutate absolută în cultura română şi europeană. Ea oferă lectorului date istorice, repere biografice, prezentări de texte, interpretări estetice, analize comparatiste, stilistico-lingvistice, teologice şi sociologice, într-un demers critic, analitic şi sintetic multidisciplinar, pe cât de amplu, pe atât de riguros conceput şi realizat. (…) Dominantă în vasta sinteză a domnului Mihail Diaconescu este metoda istorică. Faptele literare sunt grupate şi ordonate cronologic, în funcţie de succesiunea lor în timp. Ordinea cronologică face posibilă urmărirea unor constante, dar şi a unor influenţe de la o etapă la alta, respectiv a descendenţelor literare. Şase secole de cultură literară echivalează cu o perioadă de lungă durată. În răstimpul duratelor lungi din istorie, evenimentele, inclusiv cele literare, sunt totdeauna de o mare diversitate ».

Se adunaseră, la un moment dat (2009), așa cum a confirmat Ilie Barangă, bibliograf cu răbdare benedictină, peste două mii de « intrări », cuprinzând exegeze, studii, recenzii, asupra vastei creaţii a lui Mihail Diaconescu. Printre semnatari se numărau Patriarhul de fericită amintire Teoctist, Mitropolitul Antonie Plămădeală, IPS Nicolae, Corneanu Mitropolitul Banatului, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, IPS Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Pr. Acad. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu, Pr. Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe I. Drăgulin, Pr. Conf. Univ. Dr. Ioan Stancu, Pr. Prof. Vasile Boholţeanu, Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe Bogdan, Pr. Dr. Valentin Bogdan, Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă, Arhidiacon Dr. Sebastian Barbu Bucur, Pr. Nicolae Crângaşu, Ieromonah Cristofor Dancu, Pr. Iosif Zoica, Pr. Ion Ionaşcu, Pr. Ion Marin Mălinaş, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Nichita, Pr. Dorel Octavian Rusu, Pr. Dumitru Sandu, Pr. Cornel Paiu, Arhidiacon Dr. Teodor Savu, Pr. Sabin Vodă, Pr. Florin Croitoru şi mulţi alţii. Elită intelectuală a României se constituise într-un cor antic de binecuvântare. O laudatio colectivă, rarisimă în spațiul carpato-danubiano-pontic și, acum, european. 

Așa cum remarcam undeva, Mihail Diaconescu ține locul mai multor generații, care au fost cenzurate, blocate, exterminate sau nenăscute încă. El a încercat să umple golurile din memoria și conștiința istoriei și istoricității noastre. Acum, la un an de la dispariția sa, încep să înțeleg că, și el, a fost « glasul celui ce strigă în pustie: „Îndreptați calea Domnului”, precum a zis Isaia proorocul. » (Ioan 1 :23). Dar, continuând să visez și să-l recitesc pe Isaia, mă gândesc că porunca de Sus a fost poate mai aspră, mai greu de îndurat, aproape imposibil de implinit : « Un glas strigă: „În pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru”.» (Isaia 40 :3).

Pe o scenă încărcată cu semne și simboluri, îl văd parcă pe Mihail Diaconescu cum este trimis într-o Țară pustiită de comunism, într-un timp golit de miez și rosturi. Știe că trebuie să înalțe o opera magna, știe că prin opera sa va găti Calea Domnului și va face drepte, în loc neumblat, cărările Dumnezeului nostru. Acesta a fost destinul lui sau cel puțin așa îmi place să cred. 

Am vrut să scriu inițial că zborul acestui spirit elevat și subtil, l-am numit încă o dată pe Mihail Diaconescu, s-a frânt neașteptat ca zborul lui Icar, cel îndrăzneț și necugetat, care ținea cu orice preț să se apropie de Soare. Aș fi greșit, căci Mihail Diaconescu nu era un Icar orbit de lumina cunoașterii. El a fost mai degrabă un Prometeu, care a furat focul sacru al cunoașterii din Olimpul zeilor ca să îl dăruiască oamenilor, iar vulturul mitic care îi sfâșia ficatul, sediu al sufletului și al divinației, după Platon, va deveni la Mihail Diaconescu vulturul voinței de a crea, de a ctitori idei, de a le lăsa moștenire neamului său. 

A reușit să facă Pustia roditoare. A reușit să găsească miezul teologic din străfundurile Istoriei noastre. A reușit, cred, să întrezărească la orizont primele semne ale unei soteriologii posibile, după modelul sfântului Atanasie din Alexandria, o soteriologie a neamului românesc, rămasă nescrisă.


Narcis Zărnescu

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.