FRATELE MEU DE CRUCE, TĂTARUL… (Ultima nuvelă)

(Urmare din numerele trecute)

Aișe a venit să-mi lege câteva plăgi, mi-a șters sângele închegat pe chip, și-apoi a dat să plece.

– Unde te duci, Aișe? am întrebat-o. 

– Mai am un rănit, a spus ea cu aer de taină și a ieșit. 

A doua zi în zori am numărat, de-o parte și de alta, capete sparte, coaste rupte, dinți dezbătuți, răni deschise, zgârieturi, vânătăi, dar – niciun om mort și nici un dezertor. 

Asta a fost bucuria noastră cea mare. 

Apoi ne-am dus cu toții la biserică și la geamie. În schitul nostru s-au rostit mulțumiri și la adresa Profetului Mahomed, iar în geamie – a fost pomenit cu cuvinte de slavă și Iisus Hristos, care ne ajutaseră să ieșim  cu bine și din acest război.

După asta, comandanții dădură ordine să se dreagă stricăciunile, să se facă ordine, să se ungă balamalele porților mari, și ca acestea, până la următorul război, să rămână deschise vraiște.

Pe urmă, am făcut rocada tradițională: noi am trecut, ei recunoscându-ne victoria, în partea lor de fortăreață, iar noi, la rândul nostru, confirmând biruința tătarilor,  le-am permis să se mute în partea noastră de cetate. 

Așa făceam de fiecare dată.

Acum cei doi soli, care în ajun așteptară împreună rezultatele bătăliei într-un han de lângă mare, stând la aceeași masă cu narghilele și ibrice de cafea în față, urmau să ducă la Sirete și Bahcisarai, atât Înaltului Voievod, cât și Marelui Han, două mesaje cu aproximativ același conținut: „Măria Ta, am cucerit, după cum ne-ai poruncit, cetatea de la necredincioși. E a noastră. Izbânda e mare, dar, din păcate, avem și o pierdere ușoară. Preocupați să cucerim partea de cetate în care se aflase dușmanul, în timpul luptelor crunte, dând dovadă de perfidie, acesta și-a găsit refugiu în partea noastră de cetate,   pe care ne obligăm cu o primă ocazie s-o recucerim”.

Pacea fusese restabilită.

Până la următoarea porunceală domnească. 

Care, speram, să vină cât mai târziu.  

Pentru ca Ali să se poată bucura de frațietatea mea, iar eu, la rândul meu, să mă pot bucura de fratele meu, pentru care trebuia să fac totul, ca să-l merit.

După ce valahii au ieșit din biserică, iar tătarii din geamie, am pornit cu toții către stâncile de pe țărm, numite Cărțile de Piatră. Aici, după fiecare luptă, cronicarul fortăreței poetul Hrisovasilis, însoțit de patru cioplitori, urma să imprime cu dalta evenimentul din ajun.

Prima frază era deja cioplită: „Nu se văzuse soarele de mulțimea săgeților, încât, pentru câteva clipe, se făcu întuneric în cetate”.

Ali o găsi minunată.

Era acolo multă lume și, deși aproape niciunul din cei care se buluceau să vadă ce-i scris nu știa să citească, fiecare urmărea să nu se strecoare vreo greșeală, ca data trecută.

Ultimul război, care avusese loc cu patru ani în urmă, pornise de la o eroare ortografică de mari proporții. 

Chir Hrisovasilis, un grec plătit și de vlahi și de tătari să alcătuiască letopisețul în versuri al cetății, în loc să cioplească  „Acest război începu vineri”,  consemnă: „Acest război începu joi…”.

– De ce te-ai îndepărtat de la realitate? a fost întrebat meșterul.

– Pentru că nu rima, a urmat răspunsul.

Aici rima însemnase o abatere gravă de la adevăr. 

Dacă nu făceam atunci războiul, eram amenințați să devenim cu toții ostaticii unei rime. 

Chir Evloghie primul observă neadevărul, calificând rima ca o tentativă de a falsifica istoria, ba mai mult – de a preschimba o înfrângere într-o izbândă.

Chiar dacă nu îndrăznea nimeni să precizeze cine este învingătorul și cine – învinsul.

El a cerut imediat rectificarea.

Cronicarul a refuzat să renunțe la rimă. 

„E mai frumos așa”, încerca  el să se justifice. Și-apoi piatra, mai argumentă  dânsul, ea pune condiții: un cuvânt îl dai lesne cu dalta la o parte, dar pe un altul cum îl pui în același perimetru, dacă locul a fost deja rășluit?

Și atunci s-a declanșat acel război fratricid din cauza unei rime, care certase o cetate, stâlcind  într-un hal fără de hal adevărul. 

Dacă substantivul „război” ar fi rimat cu substantivul „vineri” – cum încercase să promulge chir Evloghie un edict,  prin care propunea ca ele să fie recunoscute drept rime, și asta numai ca să fie salvată pacea – ar fi fost izbăvite atunci viețile atâtor oameni, care nu citiră niciodată vreo poezie și care habar n-aveau ce înseamnă o rimă.

În acea zi de după război Ali m-a îndemnat să mergem la râu. 

Atunci am făcut cea mai mare greșeală a vieții mele. 

I-am propus Aișei:

– Hai cu noi!

Ea a fost de acord. 

Apele Turlei curgeau despletite la vale și noi am lăsat caii să pască, așezându-ne pe-un țol de iarbă, ca să le admirăm.

Apoi Aișe a început să cânte cântece de ale lor, cântece de-ale noastre și cântece pe care le știa numai vântul:

”…Ceea ce ne unește

e ceea ce ne îndepărtează…”

 

Ea cânta, eu mă gândeam la ale mele, iar Ali ofta. 

– Ah, Aișe, lacrima lui Allah!, i-a spus într-un târziu Ali. De ce n-am murit ieri în luptă, ca tu să mă bocești azi cu cântece de-ale tale?

– Mai bine să fii plâns cât ești viu, decât să suspine cineva din urma ta când te-a părăsit sufletul.

– Nu e totuna?

– Nu. Pentru că mortul, spre deosebire de omul viu, s-ar putea să nu mai învie niciodată.

 

(Va urma)

 

Nicolae DABIJA

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.