Pitită în Munții Almăjului, din județul Caraș-Severin, printre versanții împăduriți ai Văii Rudăriei, se ascunde o salbă de mori, unice in Europa, care macină, neîntrerupt de secole, atât grânele cât și timpul oamenilor. Sunt grupate în Ansamblul Mulinologic al Rudăriei, care, până mai ieri au fost ascunse atât privirilor turiștilor, cât și intereselor diverse ale întreprinzătorilor de ocazie și autorităților statului.
Oamenii satului, grupați în rândășie, au construit și întreținut dintotdeauna aceste ,,fabrici,, vii care macină neîntrerupt decât de Dumnezeu, porumbul și grâul și care se constituie în zestre, lăsată din tată în fiu. Dar, uneori natura se dezlănțuie și, cu furie, rupe de pe Valea Rudăriei câte o moară și o duce la vale, parcă pentru a o apropia de cei care le iubesc și le prețuiesc atât de mult. Din nefericire însă, locul lor este luat de alte mori , unele nerespectând modul tradițional de construcție.
Alte mori, mai norocoase, precum Îndărătnica de la Perete, se străduiesc să
supraviețuiască, să se țină pe picioarele de lemn, obosite de decenii și pe mormanele ne pietre îngrămădite, gata să o ia la vale. Și se întâmplă asta nu pentru că așa și-ar dori, ci pentru că face parte dintr-o familie nobilă, aceea a Patrimoniului Național și nu știe că această apartenență nu îi va asigura supraviețuirea. Timpul îi e cel mai mare dușman și orice efort de reabilitare a ei se izbește de această apartenență la Nobila Familie a Patrimoniului, care, din nefericire, o tratează ca pe o rudă săracă de la țară.
Din cauza lipsei de interes și viziune privind adevărata valoare patrimoniului, Ansamblul de Mori de la Rudăria se va înscrie, în curând, pe lunga listă a frumuseților pierdute ale României.
Nicoleta Unici