default-logo

FRATELE MEU DE CRUCE, TĂTARUL… (Ultima nuvelă) (Urmare din numerele trecute)

Ali s-a uitat cu recunoștință în ochii ei negri, de păcură răcită, și am văzut pentru prima dată de când ne cunoșteam, cum privirile i se umpluseră cu lacrimi. 

Se vedea clar, că-l mai dureau rănile din ajun.

Dar lui nu-i făcea nicio plăcere să vorbim despre războiul nostru. 

Nici mie. 

Numai Aișe ne cuvânta despre sefer  cu multă încântare, de parcă ea învinsese în el, de fiecare dată fiind amețită de cele înșiruite, ca și cum înainte de asta băuse un pahar cu must.

Și-n alte zile ieșiserăm împreună.

Am trecut de mai multe ori, în drum spre lanurile cu năgară ale stepei, pe lângă locul unde era să-mi pierd viața, pe care Ali ni-l arăta râzând:

– Uite, aici au vrut ielele să se mărite cu tine!

Râdeam și eu, mai mult în pumn, ca să nu se vadă de la Dumnezeu și să se supere că s-a răzgândit atunci. 

Râdea și Aișe, ca să-mi răsucească cuțitul  în rană:

– Ce mire frumos ai fi fost!

Lăsam apoi caii să pască, iar noi intram  în  năgară, plimbându-ne ca trei frați, până vorba noastră devenea zare îndepărtată.

Aișe mergea în față și noi – după ea, precum călugărul Evloghie de Bobotează cu lăutarii după el. 

Ne vorbeam câte-n lună și-n stele, cuvinte de popă ostenit, alandala coconara, cegă și păstrugă, fierte și nefierte.

Mie îmi era clar și de ce – ca să nu spunem fiecare ce simțim pentru celălalt, iar acest lucru să rămână pentru noi, care nu aveam nicio taină unul față de altul, unicul lucru nedesecretizat. 

Când îi puneam, eu și Ali, întrebări la care nu voia să răspundă, Aișe oprea timpul din mers cu o doină sau cu o casâde:

 

„Să-i spui unui bărbat trufaș

că-ți este drag,

e ca și cum i-ai ține unui orb

oglinda-n față…”

 

Noi o ascultam, așa cum ascultă într-o încăpere puiul de lup prins în zgardă comenzile celuia care l-a capturat, dar aude numai vântul de afară.

Eram preocupați să știm ce se află dincolo de cântece, iar dincolo de cântări era ea, Aișe.

Văzând că e curtată și de unul și de celălalt, în amica noastră se treziră drăcușorii – blablau de dimineață până seara – și atunci semăna cu o salcie în care se hârjonește vântul.

Până într-o zi, când, cu privire de pisicuță la pândă, l-a întrebat franc pe fratele meu:

– Ali, tu ai putea să te îndrăgostești de una ca mine?

– Eu? Niciodată! a răspuns el râzând.

Însă ochii lui nu râdeau. Nici buzele. Doar vocea imita gâlgâitul unui izvor care umple ulciorul. 

– De ce, Ali?

– Cartea Al-Coran ne spune cum ar trebui să fie o soție. Nici urâtă, nici frumoasă, nici bună, nici rea, nici proastă, nici deșteaptă, nici tânără, nici bătrână. Iar tu ai toate defectele unei soții nărăvașe. Ești prea tânără, mult mai bună decât mine ca să te pot îndrăgi, mai frumoasă decât toate cadânele care poartă văl și mai înțeleaptă decât fetele de vârsta ta. Nu vreau, pentru o femeie, să mă cert cu Allah.

– Și ce mai spune Coranul?

– O soață să-ți fie ca pasărea în colivie. Să te bucuri doar tu de ea. Să nu-i mai audă sau să-i admire pliscul și altcineva. 

– Nici sora ta? Nici fratele tău?

– Nici!

  Aișe nu s-a putut reține:

– Dacă e așa cum spui, să știi că acest Allah al tău n-a iubit niciodată. 

– Astea sunt scrise în Coran…

– Atunci Coranul trebuie scris din nou, de la istălalt capăt, a vorbit cu păcat Aișe.

– De către cine?

– Numai nu de un bărbat. Poate, astădată, de o femeie…

– Ai putea tu să încerci?

– Eu, dacă mi s-ar permite, aș comprima cartea voastră, ca ea să încapă într-o singură frază: „Allah Doamne, dă-ne voie să fim fericiți”.

Aici Ali a prins  să fiarbă de mânie, s-a ridicat de lângă noi și fără să spună un cuvânt a plecat.

Am  reușit să citesc în ochii lui tulburi ură pentru Aișe, dar, posibil, și ceva mai mult decât ură – dispreț. 

Când ne-am reîntâlnit a doua zi pe malul Turlei, Aișe l-a întrebat gângurind:

– Ești supărat pe mine?

Ali nu s-a așteptat la această întrebare și parcă ar fi căzut de pe acoperiș, a așteptat câteva clipe să-și revină, apoi i-a răspuns:

 – Tu ai putea să mă jignești, să mă umilești, să mă omori, dar să mă superi – niciodată!

Eram prea tânăr ca să înțeleg ce are în vedere Aișe, ce ascunde îndărătul cuvintelor sale Ali și prea bătrân – ca să știu cine are dreptate. 

Deși mă amuzau la culme, schimburile lor de replici mă făceau trist.

Aișe îi spunea:

– Femeia nu e făcută să stea în colivie ca pasărea sticlete, cum scrie în Biblia musulmană. Ea e dată pe lume să mângâie. Asta îi este menirea. Mâna care nu mângâie devine țărână.  Ca și trupul de bărbat care nu se lasă mângâiat. 

Schimbul lor de replici se transforma adesea  într-un joc de-a cuțitele. 

Rareori reușeam s-o opresc pe Aișe, care, cu vorbele ei în bobote, îl înnebunea pe Ali. 

Eu o cunoșteam de mică, și știam când glumește și când vorbește serios. 

Ali, însă, nu-și dădea seama și se lăsa atras ușor în cursele ei femeiești.

– Pe Coste l-am cucerit de mult, inventa ea despre mine. Dar ce-ar trebui să fac ca să te cuceresc și pe tine, tătărașule?

– Pentru ca să seducă un bărbat, o femeie trebuie să spună de șapte ori două cuvinte, în următoarea consecutivitate: „Nu!”, „Nu!”, „Nu!”, ,,Da!”, şi apoi iar: „Nu!”, „Nu!”, „Nu!”. Tu ai   spus, folosind alte vorbe, de şase ori „Nu!” şi niciodată „Da!”. Şi-atunci cum ai vrea să mă cucereşti?

 

(Va urma)

 

Nicolae DABIJA

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.