default-logo

Ceasul fără ace

Am ascultat bătăile ceasului toată noaptea: tic-tac, tic-tac. Un zgomot enervant, mai ales atunci când ești obosit.

Dimineaţă însă, în timp ce îmi beam cafeaua, mi-am amintit din nou de el. Nenorocitul! Nu m-a lăsat să închid măcar un ochi.

M-am ridicat imediat de pe scaun şi m-am îndreptat spre holul apartamentului, cu gândul să mă răzbun şi să-l arunc la gunoi chiar în clipa aceea. Nu aveam nevoie de el. Dar când l-am luat de pe perete, am rămas înmărmurită. Ceasul meu nu avea ace. Stătea în mâinile mele fără cel mai mic zgomot, încât am crezut pentru o secundă că odată cu el s-a oprit tot timpul din lume. Şi atunci, de unde veneau bătăile lui? Ştiam cu siguranţă că nu mai am altul în casă. Dar, totuşi, ca să mă asigur, am început să verific fiecare măsuţă, raft şi sertar. Eram hotărâtă să găsesc zgomotul care mi-a invadat mintea. Însă, n-am găsit nimic. M-am aşezat dezorientată pe marginea unui fotoliu şi am încercat să-mi dau seama când m-am uitat ultima dată la ceas, dar în amintirile mele era o răscoală întreagă. Ca şi cum eram prezentă într-un timp fără timp.

Mă uitam la acest orologiu vechi, de câteva sute de ani, transmis din generaţie în generaţie, când mi-am amintit că înainte de a muri, bunica mea repeta întruna: ,,Au dispărut acele, au disparut acele…” Doar că nimeni şi niciodată n-a mai înţeles ce a vrut să spună atunci bătrâna. Pentru că ne uitam cu toţii în direcţia ceasului de pe perete, dar el funcţiona foarte bine.

Şi iată, acum, după ani şi ani, acele acestui nenorocit de ceas au dispărut din nou. Probabil că este legat de el vreun blestem sau poate sfârşitul cuiva sau a ceva, cine ştie… 

Reflectând însă la toate acestea, am hotărât să scap de el cât mai curând. Îl voi arunca, îl voi vinde sau poate că îmi voi cumpăra unul identic. Ştiam un magazin, nu prea departe, cu vitrine mari, pe lângă care am trecut de atâtea ori, dar nu l-am vizitat niciodată.

Când am intrat în ceasornicărie, l-am văzut de departe. Era asemănător cu al meu. L-am luat de pe raft cu bucurie și m-am grăbit spre tejghea.

– Ştiţi, îmi spune vânzătorul, e bine ca persoana care-l va primi în dar, să vă dea pe el câţiva bănuţi, aşa simbolic… 

– Nu înțeleg, i-am zis. Dumneavoastră îl vindeţi, dar îmi recomandaţi să nu-l cumpăr?

– Nu, domnişoară, m-aţi înţeles greşit. Dacă e pentru dumneavoastră, nu e nicio problemă. Dar, în cazul unui cadou, există un obicei mai vechi…

– Uite, domnule, n-am nervi de pierdut cu tine. Am aici un ceas vechi pe care vroiam să-l arunc. Are doar un mic defect. Nu are ace. Dar, pentru dumneata nu cred că ar fi o problemă să-l repari, așa că ţi-l fac cadou, numai ca să nu mai fii atât de cârcotaş şi să nu-mi mai vorbeşti de tot felul  de superstiții.

– Dar, n-are nicio problemă, domnişoară. Ceasul dumneavoastră e într-o stare chiar foarte bună!

– Eşti nebun? Chiar nu vezi că e stricat?, m-am răstit indignată la el.

Şi pentru că, după ce l-am făcut nebun, m-am simțit eu însămi nebună, mi-am luat vechitura de ceas şi am ieşit cu grabă în stradă. De aceea, nici nu am observat camionul care a venit cu viteză spre mine. Şi acum, întinsă  pe marginea unui trotuar sfărâmat, ca pe o scenă cu cortina închisă, mă uitam la nenorocitul de ceas, care cu doar o bucată de ramă, dar cu ace, a început să ticăie iarăşi: tic-tac, tic-tac. Ca şi cum timpul s-a pornit din nou, dar de acum, pentru alţii.         

 

Doina DABIJA / UZPR

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.