◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Lansarea volumului ”Mistuire pentru dăinuire – Radu Macovei”, la Muzeul Eparhial din Galați

      Cu binecuvântarea şi în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, în seara zilei de 21 septembrie 2021, Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos a fost gazda unui eveniment cultural de excepţie: lansarea volumului colectiv „Mistuire pentru dăinuire – Radu Macovei”.

      Manifestarea culturală s-a desfăşurat în Salonul Principal al Muzeului Eparhial  şi a reunit alături de familia ziaristului Radu Macovei, jurnalişti, profesori, oameni de cultură, preoţi, studenţi şi elevi gălăţeni.

     Apariţia acestui volum şi lansarea lui într-un cadrul festiv este rodul unei colaborări dintre Arhiepiscopia Dunării de Jos şi Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala Galaţi.

Volumul prefaţat de Arhiereul Dunării de Jos, Înalpreasfințitul Părinte Casian, şi apărut la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, la un an de la trecerea la cele veşnice a renumitului ziarist Radu Macovei, este structurat în cinci capitole şi are ca autori un colectiv format din ziarişti, scriitori, poeţi, profesori şi alţi oameni de cultură care l-au cunoscut, l-au apreciat şi l-au iubit pe întemeietorului de presă liberă de la Dunărea de Jos. 

     Prezent la eveniment, Înaltpreasfințitul Părinte Casian a transmis un cuvânt de omagiere în care a evidenţiat importanţa prezentării vieţii şi faptelor luminoase ale unui om, fapte cu care ne-am petrecut o importantă perioadă a vieţii pământeşti, acesta fiind distinsul şi neuitatul maestru al gândirii şi al scrisului, Radu Macovei. 

     „Acum câteva minute, am ascultat și am auzit glasul, ușor răgușit, ușor stins, dintr-o persoană grăbită, iute, întru totul mobilizatoare – de la idee până la acțiune. Vorbea aici, în această sală, cu ocazia prezentării unei cărți – «La lumina opaițului» – lansată în anul 2016, dar mi se pare că a fost acum câteva secunde. Atât a trecut… Acea persoană era domnul Radu. Acum am ales să personalizez persoana sa printr-o candelă aprinsă… Astăzi, așa mi se pare, o icoană dinlăuntru, după ce s-au consumat pe parcursul unui an, fel de fel de păreri pro și contra, atitudini pro și contra trecerii prin traiectoria vieții, faptele unui om care m-a convins că se poate ridica în lumină. Mă obligă realitatea să transform și să transfer trecutul în prezent”, a deschis manifestarea Înaltpreasfințitul Părinte Casian.

     Înaltpreasfinția Sa a adus în atenție personalitatea ziaristului, directorului primului cotidian din România postdecembristă și a deputatului eparhial Radu Macovei, ziaristul gălățean care – în primele luni după decembrie 1989 – a fost cel a făcut propunerea, în Adunarea Bisericească Națională ca Arhiereul de atunci, actualul Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos, să fie ridicat în scaunul de Episcop la Dunărea de Jos. 

     De asemenea, au fost readuse în atenția participanților, mai ales, proiectele cultural-spirituale pe care ziaristul și directorul cotidianului gălățean le-a susținut prin campaniile de presă. Unul dintre proiecte este chiar actualul Muzeu al Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos.

    Întreaga interveție a Ierarhului Dunării de Jos a avut darul să aștearnă un covor de lumină, de pace și speranță în sufletele celor veniți să comemoreze trecerea unui an de la plecarea ziaristului Radu Macovei dintre noi. 

    Profesorul şi ziaristul Grigore Lazarovici a creionat, în cuvinte alese, chipul bunului său prieten, coleg şi apropiat Radu Macovei, subliniind că „toate amintirile converg către un singur lucru: Radu Macovei a fost şi rămâne un mare jurnalist, un mare om de cultură, un om de excepţie şi un prieten fabulos”.

    Cartea, coordonată de jurnalista Maria Stanciu, adună între paginile sale aspecte mai puțin cunoscute din viața ziaristului Radu Macovei, ctitorul primului cotidian din România postdecembristă, „un apostol al culturii și presei de la Dunărea de Jos”, cum l-a numit Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Casian.

    Acest proiect editorial „este un gest de recunoștință adus maestrului Radu Macovei, ctitor de ziar, dar și ctitor de conștiințe în presa românească, fondatorul unei Școli de presă la Galați, unde imperativele deontologice și profesionale au fost în prim-planul demersului jurnalistic”, a spus redactorul coordonator al cărții, Maria Stanciu.

Mulţi dintre cei prezenţi au avut posibilitatea de a aduce considerații, opinii și mărturii despre situații, întâmplări şi evenimente cunoscute și trăite de ei, în centrul cărora s-a aflat ca o făclie şi far călăuzitor ziaristul Radu Macovei.

      Pentru că vorbim despre o personalitate unică, în felul său, ctitorul primului cotidian din România postdecembristă, Arhiepiscopul Dunării de Jos a lansat invitația familiei celui pomenit să doneze unele lucruri ce au aparținut ziaristului, pentru a le prezenta în cadrul Muzeului Eparhial din Galați, într-o expoziţie a presei.

 

       Evenimentul s-a încheiat cu premierea câștigătorilor de la cea de-a IV-a ediţie a concursului de eseuri „România frumoasă”, organizat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, filiala Galaţi, în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechea” – Galaţi, în cadrul căreia a fost acordat Premiul special pentru reportaj „Radu Macovei”.

      La plecare, toţi cei prezenţi în sală au primit în dar cartea proaspăt prezentată, cu autografe.

   Alăturăm, în încheierea acestei relatări, Cuvântul care deschide cartea: „Mistuire pentru dăinuire – Radu Macovei”, semnat de Înaltpreasfințitul Părinte Casian al Dunării de Jos…

 

    Pr. Rareş Bucur

 

Şi după plecare, Radu Macovei

luptă de sus pentru viaţa liberă şi 

demnă, la Dunărea de Jos

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

     „A trecut un an fără o persoană devenită reper prin devotament, pricepere, muncă asiduă şi, mai ales, prin dăruire în slujba semenilor săi. Ar fi mult prea mult pentru perimetrul nostru spiritual, în fond pentru lăuntrul nostru sufletesc, de unde n-ar trebui să plece nimeni; nici în viaţa de zi cu zi nu s-ar cuveni, cât suntem pe pământ, să ne pierdem memoria recunoştinţei faţă de semeni și să ne-o amintim atunci când ne orientăm spre veşnicie. 

   Ce reprezintă, pentru prea banala noastră vremelnicie – veşnicia? Orice definiţie am identifica nu va putea acoperi întru totul semnificaţia profundă, autentică ce ţine de alte resorturi, decât de propriile noastre selecţii umane. Suntem dependenţi de loc, de oamenii ce ne-au marcat, de împlinirile şi eşecurile noastre, încât lăsăm impresia permanentizării în această condiţie, de viaţa trecătoare.

    Poate şi datorită impresionantei evoluţii a cunoaşterii ştiinţifice şi dezvoltării capacităţilor umane, în toate domeniile, lăsăm totul mai mult unui prezent care înghite şi trecutul, dar elimină şi orice perspectivă a viitorului.

    Cu toate acestea, principiul de bază al intrării într-o altă ordine a existenţei răspunde doar la realitatea spirituală, singura în măsură să conștientizeze cu privire la marii absenţi, toți cei decedaţi.

Pentru mulţi dintre noi, moartea este interpretată ca fatalitate, pentru alţii ca limită finală, iar pentru cei ce cred realmente în viaţa veşnică, trecere, plecare, mutare, odihnă, întoarcere acasă, împlinirea unei călătorii, având ca scop realitatea finală, mântuirea, în Împărăţia lui Dumnezeu. În secolul VII, Sfântul Maxim Mărturisitorul lansează, în Teologia vieţii, noţiunea de „laboratorul Învierii”, referindu-se la sfântul lăcaş de închinare. Dar, într-un anume înţeles, profund, şi creştinul este tot o „biserică” a Sfântului Duh, iar trecerea lui din „cămara” vieţii acesteia se face prin „laboratorul Învierii”. 

Totuşi, trebuie să aşezăm şi punctul pe „i” în această realitate, în lumea noastră creştină, în pofida ezitărilor nevinovate ale modernităţii şi ale secularizării: Domnul Iisus Hristos este „Învierea şi viaţa”, iar cei ce cred în El „vii vor fi, de vor şi muri” (Ioan 11, 25). Ar trebui să răspundem fără ezitare: „Aşa este, Doamne!”

Cum, pe bună dreptate, ne sfătuia, în acest înţeles, Părintele nostru Galeriu: „Problema principală nu este nici suferinţa, nici moartea, ci a nu fi despărţiţi de El (de Hristos – n.n.), Care a biruit suferinţa prin Cruce şi moartea prin Înviere”. Chiar Eminescu recunoaşte: „El (Hristos – n.n.) este învierea vieţii şi omorârea morţii”!

Aceste reflecții specifice oricăruia dintre noi, muritorii trupeşte, se doresc o necesară aducere aminte de cei ce s-au „zidit” în noi, în viaţa aceasta, în diferite modalităţi şi care nu şi-au retras nicicum darurile presărate cu atâta generozitate, „cu timp şi fără timp”, în ființa noastră.

Ce-am fi, în fond, fără Dumnezeu? Ce-am fi fără suflet? N-am mai fi! Nici chiar în traiul acesta, trupul fără pre-eminenţa sufletului nu reprezintă decât pe un ins şi punct!

Dar fără părinţi, pe pământ, în gând, în inimă şi-n trai?  Dar fără dascăli, fără medici, fără măturători, fără brutari, fără prieteni? Să răspundă fiecare, pe măsura trăirilor sale reale!

Cu atât mai grav este faptul, devenit cotidian, de uitare a omului de către om, mai ales la supărare şi după plecare Dincolo! Această atitudine nefirească a ignorării celor adormiţi ne sărăceşte, ne împuţinează omeneşte şi ne singularizează în iluzia veşniciei pe acest pământ sau, mai grav, în căderea periculoasă spre mândria de sine, spre totalitarismul exclusivist, păgubos şi inuman.

Inuman este faptul nerecunoştinţei! 

Este negarea cu bună ştiinţă a evidenţei, a rădăcinilor, a înaintaşilor, a temeliilor la edificiul nostru moral, spiritual, cultural, profesional, fiinţial şi etnic.

E timpul uitării şi de noi înşine atunci când ne uităm binefăcătorii personali sau comunitari.

Suntem oameni cu vocaţie comunitară, în fond hristică, încă din viaţa trecătoare. Plecarea semenilor noștri ne marchează puternic. Ei îmbogăţesc şi ridică din starea comună la cea comunitară, în toate sensurile creatoare, binefăcătoare şi iubitoare. Aceste realităţi sunt eterne, nu doar trecătoare. Ce am preda la şcoală fără Pitagora? Dar fără Hipocrate? Ce să mai spunem fără Domnul Hristos? 

Viaţa, creşterea, cunoaşterea şi, mai ales, formarea ca om responsabil începe cu ucenicia la un Cine, nu la un ce!?

    Să nu rămânem doar la nume celebre, care s-au clădit în firescul vieţii fizice şi spirituale, în lumea mare, pentru oricare dintre noi! 

   Să revenim, acasă! La Dunărea de Jos, la Galaţi, la Brăila, la Tecuci.

    Mă întreb, ne întrebăm, cei ce dorim aceasta: i-am aşezat, cu lumina candelei în inima(ile) mea (noastre) pe toţi cei ce s-au adăugat la „Casa de lut”, după ce şi-au lăsat şi cultura, şi demnitatea, şi erudiţia, şi patrimoniul, şi iubirea în urmaşi şi-n confraţi? Sau i-am uitat, ca şi când n-au existat? Ştie Domnul! Nu singuralizăm, nu generalizăm, doar ne întrebăm ce-am făcut cu „pomelnicul”, dacă am aflat că există un astfel de „catalog” al prezenței perpetue, din neam în neam? Există o prezenţă şi dincolo de absenţă sau plecarea fizică! Există pomelnice şi pomelnice, oameni şi oameni, dar parcă mai rar: oameni în oameni, oameni pentru oameni, mai ales când le urmăm fie profesional, fie simplu uman.

    Acum ne mai referim şi la taina care ne va ostoi sensibilitatea dorului. Îmi este dor de cutare! Ne este dor la toţi! Poate pe această notă, mai optimistă, la un an de la plecarea doar trupeşte dintre noi, Ne este dor de Radu Macovei!

    Dar, în fond, de trei decenii, s-au retras și la noi, aici, foarte discret prea mulţi dintre cei ce ne-au marcat special moral, uman, cultural și social.

      De pe „potecile” bătătorite de experienţa dânşilor, pentru că au lăsat multe argumente și amprente ale operelor, hărniciei şi ale fidelităţii faţă de urmaşi, de Dumnezeu, de Biserică, de Ţară, de popor, pomenim și pe Radu Macovei! Trebuie să ajungem la astfel de întâlniri frecvente, cu exerciţii de permanentizare a lor în viul vieţii.

Deci, dintre cei foarte importanţi, el este „cronicarul” timpului în derivă de pe „Nava amiral”, ziarul „Viaţa liberă”. Radu Macovei, cu echipa lui extraordinară au dus, zi de zi, către „limanuri” mai bune, prin informaţie, comunicare, de la om la om, speranţa, echilibrul şi mai mult formarea decât informarea.

     Din imensa sa cuprindere cultural-spirituală  şi din combustia sa internă pentru mai binele, libertatea, demnitatea şi propăşirea noastră aici, la Gurile Dunării. Radu Macovei rămâne, mai ales după marea trecere, tot omul cetăţii, omul profund ancorat în crezul poporului român pentru statornicie, libertate şi solidaritate.

     Dar el Ne-a marcat în chip special printr-o harismă a apostolatului civic, în timpuri prielnice şi neprielnice. Cu o pregătire culturală solidă, cu o formare clasică, cu o deschidere spre autentic, s-a aşezat în lucrare mai cu seamă în dificila misiunea de informare prin „mass-media”, în postura de dirijor al unei „orchestre” de elită, pentru a oferi „concerte” de ţinută, păstrând mereu în minte formarea în inimă, iubirea de neam şi de propăşirea sa, iar, în mâini, „bagheta” parcă împrumutată de la celebrul său unchi, Sergiu Celibidache. A selectat, cât a putut de obiectiv, co-echipierii, colegii, a întemeiat o şcoală de ziarişti tineri, valoroşi şi sociabili la Dunărea de Jos, care, astăzi, sunt personalităţi bine conturate şi demne de toată preţuirea. A format o clasă de tipografi pentru tiparul clasic, mare minune coresiană azi, în orașul de la Dunăre. Noi, Arhiepiscopia, beneficiem de astfel de maeştri ai cuvintelor, culese la „lumina candelei” şi înmiresmate cu puterea duhului din Cuvântul, Logosul întrupat, Domnul Iisus Hristos. De la tiparniţe ne vin şi ziarul „Viaţa Liberă” – ce nume ales! – şi „Călăuza ortodoxă”, pe care le-a slujit cu iubire, cu devotament, Radu Macovei şi minunata sa echipă de ziarişti!

     Este primul ziarist de calibru, care n-a ezitat în timpuri tulburi  să coopereze cu Biserica, din interior, ca fiu credincios al Ei şi din demnitatea sa ca sprijinitor al comunicării spiritual-culturale pentru educaţia civică ce trebuie să stea la baza oricărui act ziditor de oameni, de viaţa comunitară, echilibrată şi demnă. Iată de ce orice act de continuare a operei sale este o binefacere socio-umană, mai ales la noi, la Dunărea de Jos, ca și orice semn de preţuire a moştenirii sale luminoase, aşa cum a făptuit, chiar pe „crucea” suferinței sale din ultimul timp, cu speranţă pentru mai binele comun.

     Rememorez, cu emoţie, primele întâlniri cu acest Om mare, de mai bine de trei decenii, care, pe tot parcursul bunelor şi mai puţin bunelor noastre treceri, prin timp, s-a dovedit a fi fost egal cu sine însuși, lăuntric şi în exterior, admirând ceea ce trebuie admirat, ajutând, la ceea ce trebuia de ajutat şi criticând, pe bună dreptate, ceea ce trebuia eliminat din calea gândului, cuvântului şi a faptei: ceea ce nu aducea nimic pozitiv nimănui. 

    Acesta-i omul lui Dumnezeu pentru oameni, care, cu cât a suferit mai mult, cu atât a aprofundat mai mult, pentru sine şi pentru noi, sensul căinţei pentru ispăşire, de la care avem multe de învăţat!

     A plecat discret, vegheat, ajutat, iubit mult de Doamna Viorica, soţia sa devotată şi de copii săi, Răducu şi Ionuț, pe care i-a iubit ca pe ochii din cap. A iubit cultura, demnitatea, pe oamenii demni şi devotaţi neamului şi ne-a fost un prieten, un frate şi un fiu spiritual de care, Îl rog pe Dumnezeu, să nu mă despartă, nici cât mai am de stat pe pământ, prin milostivirea Sa şi, mai ales, când ne vom întâlni Dincolo!

    Totuşi, prin acest exercițiu de neuitare, prin această carte, să-l reținem viu! 

    Radu Macovei rămâne un ctitor de oameni buni şi demni!

    Rămâne un apostol al laicatului creştin, fără a se fi manifestat cu autoritate justiţiară. A fost mai ales un pedagog al bunei cuviinţe în toate, un fel de maestru de orchestră în dezacordurile vieţii sociale, cu bagheta magică a culturii şi a demnităţii, aidoma unchiului său, inegalabilul Sergiu Celibidache.

    Acesta este Radu Macovei, acum și-n veșnicie! 

Dumnezeu să-l așeze cu drepții!

     Noi să-l pomenim și prin continuarea idealurilor sale creatoare de oameni valoroși, pentru o lume mai bună”.

Maria Stanciu / UZPR Galați








Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *