În această dimineaţă de septembrie, bunătatea a ieşit plângând din sufletele noastre şi a plecat în lume. Nu ştie nici ea încă unde va merge. Poate-n munţi, poate undeva în vreo pădure sau în vreo peşteră.
Iar decizia ei se datorează nouă, celor care o ignorăm în fiecare zi şi ne-am umplut inimile cu atâta grăsime, aşa încât nu mai are putere să respire în noi.
Am întristat-o cu răutatea şi ura, cu invidia şi necredinţa. Şi atunci, cum ar putea să ne mai suporte, dacă am ajuns să nu mai facem nici o diferenţă dintre a urî şi căderea unor frunze…
Cum ar putea să ne mai îngăduie, dacă ne omorâm cu atâtea vorbe ticăloase, care nu fac nimic altceva decât să stea împotriva iubirii.
Dar, odată cu plecarea ei, se pare că şi Dumnezeu evită să coboare-n inimile noastre, pentru că şi rugăciunile, dar şi bisericile au ajuns din ce în ce mai goale. Iar dacă, din întâmplare, ne apare-n minte vreun gând de bunătate sau iubire, acesta nu supravieţuieşte din cauza ochilor noştri orbi.
Dar, încă nu s-a făcut seară. E aceeaşi zi de septembrie şi încă o putem convinge să se-ntoarcă înapoi, făgăduindu-i că de azi înainte nu vom mai arunca unul în altul cu ură sau cuvinte ticăloase, dar numai şi numai cu iubire!
Doina DABIJA / UZPR