default-logo

Despre  vrute și nevrute și liberul arbitru

Problema poate fi și complicată, și controversată, dacă avem în vedere faptul că începem să murim din momentul în care vedem lumina zilei. Nu mai vorbim de întreruperea sarcinii voit sau printr-un accident. Prin urmare, ajungem aici, pe pământ, să ispășim, prin moarte, o pedeapsă, o condamnare, așa cum cred cei de sub cupola Șivanismului? Dacă da, atunci Dumnezeu mai este așa bun și iertător a toate, cum am fost educați și cum credem? Desigur, cei care credem! Întrebări la care, dacă omenirea ar avea un răspuns, după cum se rostogolesc vremurile și după cum cred eu, și-ar schimba mersul.

Cum,  astfel de frământări, cel puțin pe mine, mă depășesc, revin și spun că în condiții de normalitate, imediat „azvârlirii” noastre în lume, în buzunarul inimii avem foaia de drum spre moarte. Ce-i drept, pe o cărare a vieții. Alături ei, la vedere, certificatul de naștere, apoi, pe cel de botez, ceva mai târziu, cel de căsătorie, iar spre sfârșit, multe alte documente medicale. Între ele, fel și fel de hățișuri. Desigur, orice om cu o minimă preocupare de sine, poate obseva cum cărarea asta, a vieții, poate fi una aproximativ dreaptă și suficient de firească sau șerpuită și răsucită în fel și fel. Întrebarea este: cine îți stabilește acest drum, în condițiile în care, la naștere, te ai pe tine, în primii ani, firav și neputincios, ai, alături, părinții care, desigur, te hrănesc și te învață să te ridici în picioare, la propriu, apoi, o vreme, „să mergi” „îndrumându-ți” pașii, ai locul în care te-ai născut etc.? Altfel spus, omul, în genere, își poate face și dirija singur viața sau îi este prescrisă de cineva nevăzut? Pe românește, în termeni populari, „ce ți-e scris  în frunte aia e, aia ți se întâmplă” sau „totul e după cum ți-o faci tu”? Din punctul meu de vedere, oricare dintre întrebările anterioare te afundă și mai mult într-un labirint al necunoașterii și, în cele din urmă, te face să îți recunoști limitele. În cazul de față, nu este însă vorba de așa ceva, ci de a rămâne măcar în întrebările ce ne dau impresia eliberării de sine. Că să fiu înțeles mai bine, imaginați-vă câte răspunsuri ar putea fi date la o întrebare, pusă, contextual, de către orice om plasat în afara dcmaticii: există Dumnezeu? Eu însumi mi-am (sau am) răspuns și am adus argumentele ce mi-au stat atunci la îndemână, fără însă a fi ermetic: Da, Dumnezeu există, El este lumină absolută, o lumină altfel decât lumina zilei. În alt context, însăilăm cumva ideea conform căreia El ar fi cârja nevăzută a omului, în care se sprijină, mai ales când este la ananghie. Altă dată, vorbeam despre Dumnezeu ca fiind Adevărul absolut,  adevăr ce, nouă, pământenilor, ni se tot amână etc. Probabil vă întrebați dacă mi-am găsit liniștea definitivă, urmare a acestor răspunsuri? Repet, definitivă? Evident, nu. Cu atât mai puțin, alții. Unii chiar nu mi-au luat în seamă reflecțiile și bine au făcut.  Prin urmare, nici nu știm și nici nu putem formula lingvistic, un răspuns ermetic, răspuns ce ar putea fi înțeles de oricine de pe fața pământului, însă nici nu închidem subiectul. Metaforic vorbind, așteptăm pe cineva, ușa e deschisă, ne întrebăm dacă acel cineva va veni, ne uităm și nu vedem pe nimeni intrând, ne întoarcem la locul nostru, dar nu închidem ușa. Ne întrebăm și așteptăm. Ușa ne-a fost, cumva, deschisă sau o deschidem singuri? Din perspectiva mea, o găsim deschisă, În termenii panteismului, de către înșuși Dumnezeu existent în natură, prin urmare și în noi sau, într-o formulare laică, de către tradițiile ce ne premerg, în funcție de locul în care ne-am născut. În cazul de față, nu ne mai putem plânge de constrângeri, de lipsa libertății, câtă vreme avem la îndemână alegerea. Liberul arbitru, puterea și libertatea în a alege! Nu ne convine un anume cult religios, putem alege altul în care ne simțim, cel puțin, mai confortabil.

Ca să nu rămânem, totuși, doar la îndemâna hazardului, a întâmplării, pe care nu le-am  menționat niciunde, anterior, însă deloc neglijabile, am să vă reamintesc faptul că cercetătorii de la Școala de la Palo Alto, un orășel situat pe malul râului „San Francisco Creek”, California, USA, consideră că au descoperit „molecula memoriei”, zic ei, deja separabilă în corpul uman, moleculă în care ar exista întreaga existență a omului/universului, (trecut-prezent-viitor- inclusiv perioada demiurgică). Despre stadiul cercetărilor și rezultatul acestora încă nu s-a spus nimic sau eu încă nu am aflat. Dincolo de aceste afirmații, vă reamintesc și faptul că întreaga teorie a adevărurilor apriori, argumentată de către Kant, are ca suport existența unei informații genetice. Vă aduceți aminte expresia lui Jhon Locke: „nimic nu a fost în intelect, înainte de a fi în simțuri, cu excepția intelectului însuși”.

În același registru, dacă apelăm la Platon, aflăm că sufletul omului, înainte de a veni pe pământ „trăiește” într-o lume a ideilor și formelor pure. Se întrupează și învață această lume cu obiectele, cu faptele, cu relaționările, cu întrebările ei, cu tot,  prin reamintire. La cele spuse anterior, filosoful grec adaugă faptul că încă nu suntem pregătiți pentru a afla tot adevărul (Mitul peșterii). Speculând, sub formă de glumă, dar și cu o oarecare ironie, fără a exclude nicio altă variantă posibilă, înseamnă, în primul rând, că suntem, cumva, idei materializate prin Cuvânt, și în al doilea rând, înseamnă că paralel cu lumea noastră materială, a existat sau încă mai există, o altă lume, după chipul căreia am fost făcuți, lume ce are, în zestrea genetică, pe lângă altele, plasate în subsidiar, procreerea, ca scop. La fel ca în natură.

Dacă tot am „bătut câmpii”, cu sau fără farmec, pagini întregi, plângându-ne fie de lipsa de libertate, fie de faptul că nu suntem luați în seamă atât cât să contăm și noi acolo cât de cât în povestea acestei lumi, a omului, în special, trebuie spus că încă de la începutul vieții, am primit câte ceva, pe parcursul ei am mai dobândit altceva. Că cele primite fără voia noastră sau cele dobândite voit, prin alegere (înțeleaptă sau la întâmplare), că cele vrute și nevrute, ne convin sau nu e o altă poveste, dar, dacă am reveni la poteca de la începutul acestui demers narativ, am observa că ea este influiențată de ceea ce facem și în ce scop le folosim ceea ce avem. Românul a structurat  tot ce am spus în câteva maxime demne de reținut: „soarta omului o fi ea dată, dar și-o mai face și el cu mâna sa”; „bine faci, bine găsești, de bine ai parte”; Cum ți-așterni așa dormi” etc. Dumneavoastră alegeți apoi mai rețineți verurile lui Eminescu și meditați asupra a tot:  „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-a trebuit/Luminii să ne-ajungă”.

Nicolae Bălașa / UZPR

 




Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.