" /> A ieșit de sub tipar cartea lui Draghișa Costandinovici: Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948 | Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
default-logo

A ieșit de sub tipar cartea lui Draghișa Costandinovici: Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948

Adevăruri scuturate din colivia cu flașnete *

Prefață cenzurată la cartea Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948 de dr. Draghișa Costandinovici

„Este greu să găsești o pisică într-o cameră întunecată, mai ales când ea nu se află acolo.” – Confucius

Românii din nord-estul Serbiei reprezintă un subiect tentant, sensibil, complex și greu de abordat, necesitând, datorită fenomenologiei ce o presupune, o implicare avizată, cercetări în teren, arhive etc. Pândit fiind de controverse, conținutul nu prea onorează clasa politică, mai cu seamă la capitolul drepturilor omului. În nenumărate, triste cazuri ne vor întâmpina  împrejurări care nu cinstesc nici implicarea Bisericii Ortodoxe Sârbe, atunci când ea trece dincolo de pragul sfântului lăcaș. Evident, tema nu poate exclude o gamă largă de alte inconveniente, o bibliografie tendențioasă, dezbateri, mai mult sau mai puțin, dubioase… Iată câteva dintre obstacole reale care pretind să fie analizate și elucidate de un cercetător care se respectă. Reușita îi va aduce aprecierile cuvenite, altfel l-ar adăuga pe lista acelor istorici care, cosmetizând realitatea, își propun lucrării „de interes public”. Draghișa Costandinovici-Traian, doctor în ştiinţe istorice, în ciuda multor impedimente, fără prejudecăți, a avut curajul extraordinar să-și asume riscul de a pătrunde în esența mult discutatei ,,chestiuni timocene” pentru a descifra enigmele unei comunități a cărei identitate mereu a fost scoasă la mezat. Lucrarea Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948 este, din această perspectivă,  rezultatul unei munci asidue în măsură să-i aducă satisfacția adăugării unei noi file la istoria etnicilor români din acest spațiu multietnic și multicultural, iar altora șansa și imboldul de a continua cu temeinicie ,,odiseea” acoperirii cu date și fapte a petelor albe, enigmatice, situate, să spunem numai atât, pe harta lingvistică a unui neam ce-și are rădăcinile în civilizația traco-daco-romană.

În consecință, cartea lui Draghișa Costandinovici-Traian nu numai că ne oferă răspunsuri  concludente la multe întrebări legate de originile, cultura, spiritualitatea, limba maternă și istoria românilor din Valea Timocului, dar nu ne lasă indiferenți în fața tragediei și zbuciumului unei populații crucificate, prinsă în labirintul hățișurilor balcanice cu toate tragediile acestui spațiu ancestral, arhaic, transformat deseori în poligon de încercare, când cucerit de unii, când pierdut, când recucerit de alții, ale cărei legi au fost trasate de cotropitori, situație care a generat privarea de multe drepturi etnice și, de ce nu ?, umanitare. În asemenea realități și-au dus traiul românii din nord-estul Serbiei pentru care drepturile omului au fost continuu un miraj, o Fata Morgana, dacă vreți, sau mai poetic spus, bradul de Crăciun împodobit cu dorințe învelite în foițe din staniol, anevoios gustate, anevois cedate de către autorități, spre a nu ajunge vreodată în totalitate la beneficiari. Cartea Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948 însumează, așadar, întregul calvar al unei populații sacrificată pe altarul istoriei care și-a manifestat doar în surdină aspirațiile, realitățile, idealurile, năzuințele, toate acestea și după 200 de ani rămânând o problemă deschisă fără a se întrevedea în viitor, din partea cuiva, intenția de a se ajunge la o normalitate firească. Cazul românilor din nord-estul Serbiei este exemplul eclatant de cum, în anumite perioade istorice, o populație minoritară poate fi manipulată, stăpânită, înșelată, abandonată, lăsată de izbeliște, și cum poate deveni o „monedă potrivită” în socotelile electorale (sau de alt gen) ale  altora. Întocmai cum am subliniat mai sus, cartea, cronologic, prin documentele invocate ne înfățișează acele aspecte politice, sociale, religioase, lingvistice etc. care, în timp, au contribuit covârșitor la procesul de deznaționalizare a unei populații, la ignorarea acesteia atât din partea statului în care trăiește – Serbia, cât și din partea patriei limbii lor materne – România care, în pofida declarațiilor fantasmagorice venite din partea politicienilor ei, nu a avut o strategie de lungă durată referitoare la ființa acesteia, cu alte cuvinte nu a fost aptă să finalizeze rezolvarea unor probleme capitale. Nu de puține ori s-a putut crea doar impresia că Patria-Mamă, mimează finalizarea unor proiecte de conservare și protejare a identității românești, respectiv interesul față de românii din afară, chiar și în ciuda mai multor acțiuni și strădanii întreprinse, concrete, de mare anvergură (Conferința de Pace de la Paris, implicarea diplomației române, înainte și în anii de după Al Doilea Război Mondial etc.). Întrebarea logică este: de ce? Cartea, la dilemele de mai sus, nu ne oferă lămuri directe, explicite, dar, totuși, printre rânduri, se întrezărește, e drept, cu o excesivă discreție, răspunsuri suficiente pentru a ne face o imagine exactă asupra trecutului glorios sau fatidic al unui neam trădat de istorie.

Consecința mușamalizării acutelor probleme cu care se confruntă etnicii români din nord-estul Serbiei, desigur, acumulate de-a lungul istoriei, atât în perioada modernă, cât și după cel de Al Doilea Război Mondial, nu se rezumă doar la deteriorarea unității acestora, ci și la agresivitatea procesului de asimilare. Acesta din urmă, arhivat în memoria colectivă ca un rău nevindecabil, precum un tăciune, mocnind, continuă să persiste și să facă victime și în zilele noastre. Politicienii îl consideră un cui al lui Pepelea – de sute de ani un subiect incomod; istoricii, unii cu integritate știrbită, evident, la capitolul românilor din nord-estul Serbiei, fac hatârul autorităților, mereu îl tergiversează, fie că nu îl cercetează în profunzime, ca și cum s-ar jena de propria meserie, fie că îl consideră un capriciu al unor timpuri demult apuse;  oricum problema au lăsat-o baltă… Jurnaliștii mai des au mușcat din acest măr al discordiei, cazul românilor din nord-estul Serbiei fiind mereu actualizat și comentat prin diferite genuri ale jurnalisticii, mai pe față, mai printre rânduri; clivajele crudei realități, care au atras atenția asupra angoaselor de zi cu zi, au păstrat subiectul la cald. La fel și scriitorii, folcloriștii, lingviștii. Cei din urmă se pare că sunt printre puținii care n-au niciun dubiu, dimpotrivă, fără complexe, sunt singurii care pot afirma că această populație are întemeiată propria-i identitatea națională. Oricum, așa cum reiese și din conținutul cărții lui Draghișa Costandinovici-Traian, lumea e dirijată de fiorul politic, care mai mult din considerente preconcepute, grandomanie națională, oportunități politice, nu și științifice, nu au așezat într-un echilibru firesc cazul românilor din nord-estul Serbiei. Realitățile românilor din nord-estul Serbiei s-ar putea explica prin adnotarea lui Aldous Huxley: „adevăruri care continuă să existe, chiar dacă sunt ignorate”. Sârbii îi consideră vlahi, cu o identitate hibrid, chiar și ei înșiși zicându-și vlahi. În România, chiar și de cei care vin în contact și comunică cu această populație, în limba română (pentru că limba română le este limba maternă), sunt considerați români/rumâni, chiar și ei înșiși numindu-se români. 

Adevărul, care nu trebuie ignorat în urma lecturării cărții lui Draghișa Costandinovici – Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948, este că și populația din nord-estul Serbiei a avut și are dreptul la liberul arbitru cu privre la apartenența națională, care de-a lungul istoriei niciodată n-a fost atât de liberă încât libertățile strivite ale acestei populații să nu ridice semne de întrebare cu privire la intențiile și atitudinile autorităților statului iugoslav, respectiv sârb, sau ale Bisericii Ortodoxe Sârbe. Legat de una dintre pozițiile acesteia, avem privilegiul să amintim că din ordinul Episcopului de Timoc, (Ordonanţa nr. 765 din 18 august 1899), toți preoții au fost obligați să boteze copiii doar cu nume sârbești, afișate pe o listă în biserică. Se pare că românilor timoceni nu le-a fost dat să decidă liber cărei entități aparțin, care dintre cele două noțiuni îi definesc – cea de român sau cea de sârb, etnonimul de vlah fiind un determinant care, în cazul nostru, nu clarifică apartenența națională, mai degrabă schițează una teritorială, ,,bine-venită” în a crea confuzii. În acest sens, pentru a caracteriza  această stare, deoarece nebuloasele produse sunt generate din sfera politică, nu științifică, vom apela la gândirea unui politician, e adevărat, cu vederi ceva mai vaste asupra libertății omului și ale democrației, Abraham Lincoln, și care se potrivește exact situației noastre: „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul.” De aceea, lucrarea lui Draghișa Costandinovici-Traian aduce din întunericul obscur lumina, îndeamnă și ne provoacă pe de o parte la o recitire a istoriei, la o resetare a conceptelor perimate, iar pe de altă parte la o acceptare a unor adevăruri dure despre trecutul și prezentul românilor din nord-estul Serbiei. Întâlnim, fapt care nu se poate nega, o populație cu o tradiție autentică – diferită de cea a poporului majoritar, o literatura populară proprie și spectaculoasă, consacrată, cu vizibile rădăcini și trimiteri la literatura și arta populară românească, o limbă distinctă – românească; chiar și acea așa-numita limbă vlahă (noi preferăm termenul de valahă !) nu e altceva decât limba română arhaică – arhaică în dimensiunea în care populația care a vorbit-o (fiind izolată lingvistic și fără învățământ în limba maternă, iar emanciparea identitară s-a perpetuat în dimensiunea ei ereditară), nu a avut parte de etape evolutive. Mai mult decât atât, așa cum ne divulgă cartea lui Draghișa Costandinovici: „Se întâmplă uneori ca sătenii simpli, din regiunile mai îndepărtate de frontieră, să se mire că văd pe cineva cu aspect de intelectual vorbind limba lor, dat fiind că sârbii i-au obişnit să creadă că limba română este un dialect incult, vorbit numai de ţigani şi de ţarani valahi”. Este clar că populația (românii) au vorbit în graiul strămoșesc limba română și este tot atât de explicit că, în consecință, această realitate a fost catalogată drept pacoste dezonorantă.

Dacă această populație care însumează câteva sute de mii de suflete (un capitol aparte, Recensăminte şi realităţi istorice în viziunea contemporanilor, este dedicat acestui subiect) –, cifrele indicând până la peste 300.000, timp de câteva sute de ani ei neavând acces la slujba religioasă în limba maternă, învățământ în limba maternă și nici mijloace românești de informare publică, lăsăm de-o parte, deși nu ar trebui, interdicțiile, presiunile autorităților, falsificarea datelor recensămintelor (reiese că recensămintele, care erau și un bun instrument de manipulare, au prezentat statistici oficiale inexacte şi în acelaşi timp deformate), impunerea serviciului religios în limba sârbă; întrucât românii au avut de suferit de pe urma originii lor daco-romane, adică diferită de a poporului majoritar, atunci nu greșim gândindu-ne la aspectele unui genocid identitar, săvârșit în mod sistematic asupra acestei populații, care a generat abuziv și intolerabil dezrădăcinarea spirituală, culturală, identitară… Ceea ce contează ține de faptul că această experiență a avut un curs constant, atât prin durată, cât și prin intensitate, obținându-se, bineînțeles, dimensiunea tragică a unei devastări socio-culturale care depășește limitele unei asimilări etnice. Că problema românilor din nord-estul Serbiei nu a fost deloc infimă o deslușim și din afirmațiile lui Tihomir Đorđević: ,,Ştiu că la aceasta, mulţi dintre patrioţii noştri îngrijoraţi, vor da din cap şi vor spune că eu comit o trădare faţă de patrie atunci când mă încumet să vorbesc despre românii din Serbia, care după părerea multora, trebuiesc tăinuiţi sau cel puţin trecuţi sub tăcere, pentru că adevărul asupra românilor din Serbia poate să ducă la aşa zisa «Chestiune românească din Serbia», care după părerea lor prezintă un mare pericol”. Đorđević identifică 488 de localităţi locuite de români, în 165 dintre acestea ei fiind majoritari. Ca urmare a unor asemenea atitudini, așa cum au constatat unii cercetători, și „statisticile oficiale sârbeşti nu se lasă cu nimic mai prejos faţă de cele bulgăreşti, falsificările fiind şi de această dată grosolane şi lipsite de orice argumentare ştiinţifică. În primele trei recensăminte organizate de statul sârb şi anume în anii 1834,  1841 şi respectiv 1843, românii nu au avut o rubrică separată, ei fiind înglobaţi în masa sârbească”

Zona geografică situată în dreapta Dunării dintotdeauna a prezentat un interes aparte pentru toate autoritățile care au pus stăpânire asupra ei, începând cu perioada romană și până în zilele noastre, cu deosebirea că au existat și vremuri în care românii aveau drepturi și care, raportat la cele de astăzi, reprezintă de-a dreptul o emancipare națională. Draghișa Costandinovici-Traian ne atrage atenția că: „secole întregi timocenii, aflaţi sub dominaţie otomană, nu au suferit nici un fel de îngrădire a drepturilor lor naturale (proprietate, religie, limbă, autonomie judecătorească), ci din contră, acestea au fost întărite de către sultani, care au adăugat altele noi, precum cele de ordin  fiscal sau interdicţia dată musulmanilor de a se stabili pe teritoriul valah”. În urma fondării statului sârb, autoritățile tânărului stat, așa cum stabilea istoricul N. A. Constantinescu: „de îndată ce fură înglobaţi prin silnicie la statul sârbesc, românii timoceni au pierdut brusc privilegiile de care se bucurau sub turci, autonomie sub cnezi-judecători şi strângători de biruri, aleşi de ei, precum şi bisericile şi şcolile create de dânşii în decursul secolilor”. E lesne de înțeles de ce autorul cărții, nu întâmplător, un capitol aparte îl dedică tocmai luptei de emancipare a românilor timoceni și potențarea originii lor latine. Renaşterea naţională timoceană se datorează în speță memorilor adresate autorităților de la Bucureşti, cât şi forurilor internaţionale prin care atrăgeau atenția asupra situaţiei grave în care se află, se cereau școli pentru românii timoceni, dreptul la religie în limba maternă etc. Emanciparea nu s-a bucurat de efectele așteptate. Disensiunile înregistrate în viața neamului românesc durează și astăzi.

Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948, prin cele patru capitole: Recensăminte şi realităţi istorice în viziunea contemporanilor, Începutul mişcării de emancipare a românilor timoceni, Problema timoceană în anii interbelici, Românii timoceni în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ne confirmă că nicio faptă, odată săvârșită, nu rămâne necunoscută, niciun subiect nu rămâne de neatins în fața judecății timpului, mai puțin oamenii. Nu toate faptele săvârșite își reclamă făptașii, chiar dacă ele s-au petrecut demult, chiar dacă ele ni se par ancronice, fictive, în aparență luate în seamă. Toate piesele dintr-un puzzle, când vine timpul, își vor găsi locul cuvenit. Cercetarea unor documente ne demonstrează că realitățile și adevărurile, oricât ar fi ele de ascunse sau confidențiale, mai devreme sau mai târziu, în virtutea unor strategii intenționat și programatic deformate, vor ieși la iveală și vor suporta, fără îndoială, oprobriul lumii civilizate, guvernată de dreptate și de libertatea de a spune lucrurilor pe nume.

Citită într-o altă cheie, într-un alt limbaj, cartea este saga populației românești din Serbia de Nord-Est în lungul drum, bătut de sute de ani întru împlinirea firescului – dreptul la deplina identitate națională care, s-a dovedit, pe nedrept i-a fost profanată, furată. În concluzie, respingem teza că românii din nord-estul Serbiei nu au o identitate națională certă. Cei care susțin/promovează o astfel de „blasfemie” nu întrevăd caracterul și particularitățile distincte ale acestei populații care încă mai luptă pentru înfăptuirea drepturilor ce i se cuvin.

                                                                                                             Nicu CIOBANU /

 

* Notă:

În urmă cu două zile la Editura Libertatea din Panciova a ieșit de sub tipar cartea isoricului dr. Draghișa Costandinovici: Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948. Deși autorul și-a finanțat cartea, editarea cărții a fost, efectiv, condiționată de retragerea prefeței mele. Condiționarea a fost făcută de către Valentin Mic (adjunct), la insistența Marianei Stratulat (educatoare, director al Casei Libertatea), și a lui Mircea Măran (profesor de istorie). Ordinul, dacă e să-l citez pe autorul care integral și-a finanțat cartea, a sunat cam astfel: dacă se publică prefața, nu se editează cartea. Silit să accepte porunca, domnul Draghișa, totuși, m-a îndemnat să fac publică prefața interzisă.

Se zice că prefața mea a deranjat: atât numele meu, cât și conținutul (eu am respins teza că românii din nord-estul Serbiei nu au o identitate națională certă), că prefața mea vine cu o atitudine diametral opusă prefeței semnate de Mircea Măran (care susține că ceastă populație românofonă nu are pe deplin și clar formată identitatea națională, că oscilează între identitatea valahă, română și sârbă), că prefața mea evidențiază atitudinea ostilă a Bisericii Ortodoxe Sârbe și a statului sârb față de românii din nord-estul Serbiei timp de peste 200 de ani, că prefața mea aduce o altă lumină asupra destinului populației românești din nord-estul Serbiei și multe alte detalii care n-ar fi pe placul autorităților etc. Firește, prefața mea e bazată pe conținutul cărții. Asta, implicit, dovedește că cei trei și superiorii lor n-au citit cartea, ci doar prefața.

Nicu Ciobanu / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.