default-logo

Ceas cu barză

Se făcea că eram toate păsările cerului. Dar cel mai mult îmi plăcea să fiu barză și cuc. Fiindcă erau mereu de dus copii pe la casele oamenilor, plecam în țările calde cu schimbul. D-aia nici nu prea erau oamenii la fel, unii fiind aduși pe lume de berze, alții de cuci. Ce noroc pe aceștia din urmă! Nu le era niciodată dor de casa în care se născuseră.

Se făcea că eram și om. Și că pe mine mă purtase în cioc o barză, pricină din care aveam o mulțime de ponoase de tras. Ca de exemplu, cel de a-i zice unei poze mamă și tată. Și de a mă uita ca la niște sfinți la femeia și bărbatul din poza aceea. Și de a crede că le aud inimile bătând în timp ce-mi apropiam urechea de peretele pe care era poza lipită. Ba chiar în timp ce stăteam pe pragul casei. Câteodată, chiar în timp ce mă gândeam că stau!Să mă fi adus pe lume cucul, nu barza, nu mi-ar fi păsat. Se făcea că cel mai greu de îndurat era faptul că-mi păsa.Se făcea că avea să vină o zi când aveam să nu mai găsesc pe nimeni în poză. Se făcea că ziua aceea, veni-i-ar ziua de pe urmă, venise! Și se mai făcea că inimile din poză se auzeau mai departe bătând! Și că-n timp ce bătăile inimii mele stăteau rezemate de ele, suna un ceas cu barză într-un turn îndepărtat, anunțând întoarcerea cucilor din țările calde.

 

Ștefan Mitroi

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.