default-logo

Filmul documentar poate contribui la educația oamenilor . Mesaj pentru tineri: Să nu uite de Dumnezeu, să nu uite de țară!   

Regizorul Nicolae Mărgineanu în dialog cu jurnalista Elena Chiriță

         Nicolae Mărgineanu: operator  scenarist, producator, regizor. S-a născut la Cluj, în data 25 septembrie 1938.Tatăl său, pentru că și-a folosit talentul persuasiv pe lângă americani pentru ca Transilvania să revină României,  a fost   acuzat de înaltă trădare şi a  petrecut 16 ani în închisorile comuniste, între 1948 – 1964.

        Cineastul Nicolae Mărgineanu a filmat: Alerta (1967), BD în acţiune (1970), BD în alertă (1970), BD la munte şi la mare (1971), Explozia (1972), Fraţii Jderi (1974), Muntele ascuns (1974), Tănase Scatiu (1976), Profetul, aurul şi ardelenii (1978), la care a fost şi regizor secund. A debutat ca regizor în 1978 cu filmul Mai presus de orice, urmat de Un om în loden (1979), Ștefan Luchian (1981), Întoarcerea din iad (1983), Pădureanca (1986), Flăcări pe comori (1987). 

În anul Revoluției filma la Un bulgăre de humă (1989), a continuat cu Undeva în Est (1991), Priveşte înainte cu mânie (1992), Arhitectura si puterea (1993) – film documentar, Capul de zimbru (1996) – film TV, Faimosul Paparazzo (1999), Binecuvântată fii, închisoare (2002), Logodnicii din America (2007), Schimb valutar (2008). Demascarea (2011). Poarta Albă (2014), Fals tratat de mântuire a sufletului (2018) și Cardinalul (2019). Regizorul Nicolae Mărgineanu este câștigător a numeroase premii și mențiuni la festivaluri naționale și internaționale de film.

Filmul documentar poate contribui  la educația oamenilor

Stimate domnule Nicolae Mărgineanu, după 1989, v-aţi concentrat tot mai mult pe producţia de filme documentare. Ce  v-a motivat în această alegere? 

– După Revoluție evenimentele se desfășurau într-un ritm pe care noi nu l-am cunoscut înainte. Un evenimnent care azi ți se părea fierbinte,  peste câteva săptămâni era aproape uitat. Foarte greu te puteai hotărâ asupra unui subiect de film. Foarte greu te apucai de scris. Documentarul a fost mai la îndemână, coborai în stradă și erai în mijlocul evenimentelor. În plus, era mult mai ieftin și nu necesita neapărat așteptarea unei finanțări.

Credeți că filmul documentar poate contribui la educația oamenilor, la acoperirea golului moral generat de lipsa de cultură, de lipsa de cunoaștere a istoriei: boli de  care suferă omenirea din zilele noastre? 

Cred cu toată convingerea. Mai ales azi când puțină lume mai are acel bun obicei de a citi cărți. Documentarul se asimilează cu mai mare ușurință. Imaginile asociate cu banda sonoră, mai ales cele care te-au impresionat, se uită mai greu, rămân în memorie. Apoi, filmele documentare sunt mult mai ușor de accesat pe internet. Fără îndoială că cel care vrea să cunoască un anumit domeniu recurge apoi la lectură, la studiu, dar filmul poate stârni această curiozitate de a afla, de a cerceta.

– Aţi făcut film în România comunistă, dar şi în România capitalistă de după ‘89. Cum vă raportați la cele două perioade? 

– Câștigul cel mai mare pe care l-a adus anul 1989 a fost abolirea cenzurii!  Este adevărat că socialismul îți oferea condiții de producție mai bune, că statul se preocupa de filmele pe care le făcea și din fericire a admis ecranizări și filme istorice sau biografice de certă valoare care în condițiile de azi nu s-ar mai putea realiza. Totuși, dacă ar fi să aleg, aș alege fără să clipesc această libertate de exprimare pe care o avem acum.

Ca regizor, în mod sigur v-ați confruntatr cu mecanismele cenzurii comuniste. Vă mai amintiți vreun episod din această luptă, o întâmplare  care v-a marcat într-un mod deosebit?

– Am evitat conflictul cu cenzura. Nu am regizat niciun film de actualitate, iar în filmele de epocă pe care le-am realizat problemele puteau fi evitate.

– V-ați gândit vreodată să emigrați? 

– Da, cred de altfel că acest gând a trecut prin mintea multor români. De fiecare dată însă, când mergeam în Occident, simțeam nevoia să mă întorc acasă. Simțeam că menirea mea este aici. Iar prin anii ’80, când au început mișcările din Europa de Est, eram convins că evenimentele vor ajunge și la noi și eram curios să văd cum se va întâmpla. Doream cu ardoare să fiu martorul acestui evenimnent istoric. Nu voiam să lipsesc de la acest spectacol. Prea mult l-am așteptat. Îmi cumpărasem prin ‘87 o cameră video și speram să o pot utiliza dacă va fi cazul. Am filmat în ziua de 22 decembrie ’89 străzi inundate de români fericiți; în acele clipe am fost foarte mândru că sunt român. Filmam și nu mi-e rușine să spun că îmi curgeau lacrimile pe obraz. A fost o mare sărbătoare și am fost bucuros să predau televiziunii caseta. Atât Televiziunea Română cât și Studioul de Film Documentar Alexandru Sahia nu au permis operatorilor să iasă în stradă și să filmeze; printre ultimele restricții aberante ale socialismului care se ducea de râpă!

– V-aș propune să faceți un arc peste timp, pentru a compara interesul publicului român pentru film, teatru și televiziune, în perioada comunismului și în perioada postcomunism. Cum evaluați această relație? 

– In socialism difuzarea filmelor avea o amploare uriașă. Erau filme care, după câteva luni în cinematografe, numărau un milion de intrări, Azi, un film cu mare succes la public, dacă atinge o sută de mii de spectatori pe toată perioada de difuzare, iar majoritatea filmelor aduc doar până în zece mii de spectatori. Să nu uităm însă că în socialism filmul era concurat doar de cele două ore ale Televiziunii Naționale în care apăreau de obicei șeful statului cu soția. Teatrele erau arhipline și nu făceau față. Alte distracții nu prea erau. Internetul, cablul încă nu apăruseră la noi. Cei privilegiați mai vizionau filme copiate ilegal pe casete video.

– În condițiile în care viitorul cinematografiei va fi pe internet, ce șanse mai acordați filmului de lung metraj?

– Lumea va avea întodeauna nevoie de povești noi, proaspete, iar filmul de ficțiune poate oferi  în modul cel mai emoționant și mai convingător astfel de povești în imagini.

– Care ar fi atuurile cinematografiei românești pentru care case de productie din străinătate ar trebui să fie interesate de cooperarea cu România? 

– Casele de Filme străine doresc în primul rând un succes comercial. Desigur, în calculele lor intră și filmele care au luat premii la marile festivaluri de film. Un astfel de film este cerut de distribuitori și cumpărat de numeroase canale de televiziune. Poate că aici va fi interesul lor.

Mesaj pentru tineri: Să nu uite de Dumnezeu, să nu uite de țară!

Ce mesaj ați dori să transmiteți tinerilor din zilele noastre care nu se mai confruntă cu  barierele care au schimbat destinele multor oameni în timpul  regimului comunist?  

Ce sfat aș da tinerilor? Pot să vă spun doar ce sfat aș încerca să dau copiilor mei, acum ajunși la maturitate. Orice generație are încercările ei pe care va trebui să le treacă. Să nu se lase amăgiți de o perioadă de stabilitate, de bunăstare. Din păcate, oricând poate apărea un eveniment neprevăzut care să-i pună la încercare. E important ca atunci, în acel moment,  să nu se piardă cu firea, să nu se întrebe ”de ce, eu?”, ci să se gândească, cu răspundere, ce este de făcut într-o asemenea situație. Să-și aducă aminte că și alte generații dinaintea lor au trecut prin “furtuni”, să fie pregătiți să rabde și să lupte. Să nu uite de Dumnezeu, să nu uite de țară!

                                                                    Elena Chiriță / UZPR                         

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.