default-logo

Neînţeleasa putere a icoanelor 

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului

În articolul prezentat sub titlul „Minunile Icoanei Maicii Domnului”, apărut într-unul din Numerele excepţionalei reviste „Magazin istoric”, Dr. Violeta Barbu ne introduce prin date, explicaţii şi prezentări de ritualuri, fapte şi întâmplări uluitoare, dovezi incontestabile care înving şi cel mai acerb scepticism, în fenomenul inexplicabil dar răvăşitor al icoanelor făcătoare de minuni. În tradiţia religioasă a românilor, icoanele au fost cinstite şi venerate din cele mai vechi timpuri în biserici, la liturghii, în toate ceremoniile importante ale ciclului vieţii  la nunţi sau pe pieptul răposaţilor – de la Dunăre, ţărmurile mării, câmpie şi până sus, la ciobanii risipiţi pe coamele munţilor, în pustietăţi. Între acestea, un loc deosebit îl deţineau icoanele „făcătoare de minuni”. La sfârşitul secolului al XIX-lea, dintre cele 19 icoane din Moldova şi Muntenia de care avea ştiinţă episcopul de Roman, Melchisedec, 17 o reprezentau pe maica Domnului.

 Tipurile, funcţiile şi puterile icoanelor

Locurile unde au fost găsite icoanele fondatoare –  peşteri, scorburi de copaci, mlaştini, fântâni  au devenit locuri de zidire ale lăcaşelor de cult, mănăstirilor. Acest lucru apare în folclorul oral sau scris, toate legendele legate de ridicarea unor lăcaşe plecând de la revelaţii pe care ctitorii le-au avut în vis sau aievea: Schitul Nămăieşti (jud. Argeş), mănăstirea Glavaciog (jud. Argeş), Schitul Icoana (Neamţ), biserica Madona Dudu (Craiova) (icoana a fost găsită într-un dud), mănăstirea Curtea de Argeş. Cea mai faimoasă icoană făcătoare de minuni este icoana bizantină cu două feţe de la mănăstirea Neamţ (sec. XI-XV): în 1655, în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, icoana s-a mişcat de la locul ei, a plutit în aer, s-a aşezat pe amvon şi apoi s-a înclinat. Mitropolitul Gheorghe, în 1723, spătarul Nicolae Milescu, teologul Ioanichie Galeatovschi au scris despre puterile ei atât de mari încât preoţii nu o puteau ţine. Icoana protectoare, sau „zburătoare”, de la mănăstirea Sihăstria (Moldova) nu se lăsa fixată în perete (în fiecare dimineaţă era găsita zăcând pe jos), indicând clar dorinţa de a se întoarce pe malul râului, unde călugării fondatori o aşezaseră iniţial, pentru a împiedica prezenţa femeilor în incinta schitului. Miracolele acestor icoane sunt legate şi de tentativele de profanare: ele pur şi simplu nu ard! Aruncate în foc, cuprinse de incendiu, ele au scăpat intacte din dezastru, printr-o proprietate supranaturală (icoana din biserica Doamnei, care o înfăţişează pe Maica Domnului, păstrează şi azi urmele limbilor de foc; la fel şi icoana mănăstirii Adam, din sudul Moldovei). Icoanele vindecătoare sunt cele mai populare, mai frecventate şi mai venerate dintre toate icoanele. Prin numeroase exemple, autoarea ne prezintă lanţul unor gesturi rituale specifice, respectat întotdeauna: prezentarea bolnavului, rugăciunea, vindecarea, venerarea perpetuă, simbolizată de ofranda prin lumină, de candelă. Aflăm, apoi, de mulţimea de ex-voto în argint (miniaturi reprezentând diferite părţi ale trupului tămăduite, depuse de credincioşi în semn de mulţumire, în jurul icoanei), dintr-un ritual specific atât lumii occidentale cât şi răsăritene.

Organizarea spaţiului public

Icoanele vindecătoare şi făcătoare de minuni din locuri sacre, mănăstiri, strâng în jurul lor o mulţime în continuă creştere de pelerini, milogi, vagabonzi, schilozi ce caută alinarea bolilor sau nevoilor, contribuind la organizarea spaţiului public al oraşului. Mahalalele apar şi se dezvoltă în jurul acestor lăcaşe – mănăstirea Sărindar, „minunea Bucureştilor” (pe locul actualului Cerc Militar Naţional). Icoana din Sărindar vindecă orbii, paraliticii, posedaţii, miracolul real devenind în acelaşi timp şi unul profitabil. La fel, icoana făcătoare de minuni din mahalaua Olari, adusă de refugiaţii bulgari în 1810, era foarte puternică şi râvnită; sau icoana pictată din schitul Prodromu, de la Muntele Athos. Datorită marii afluenţe de oameni, bisericile parohiale îşi măresc spaţiile cu construcţii suplimentare pentru ajutor şi adăpost. Icoanele plângătoare (icon lacrymans) au putere profetică, anunţând calamităţi ce se vor abate asupra sălaşelor de cult, asupra colectivităţilor umane păcătoase, decăzute. Interesant este faptul – specificat de autoare – că numai icoanele din Europa Centrală se spune că ar fi capabile de un astfel de miracol. Icoana care a plâns în cetatea Hotinului, în vremea lui Duca Vodă, ar fi prevenit distrugerea ţării; cea de la Nicula (1681), persecuţiile ortodocşilor în Transilvania; cea care a lăcrimat la Bucureşti, în 1738, a prevenit un mare cutremur; iar cea de la Socola (1840) a profeţit ruinarea seminarului.

Poate că nici nu e nevoie de un răspuns

Dar fascinante sunt poveştile a două icoane: icoana lăcrămătoare de la Nicula şi cea de la Blaj, care a plâns la moartea episcopului greco-catolic Petru Pavel Aaron. Supuse unor ample anchete pentru a stabili cu precizie autenticitatea miracolului, a celor mai minuţioase şi stranii cercetări şi experienţe, interogatoriilor, cercetării pigmenţilor, condiţiilor de conservare, a naturii suportului, s-a ajuns la concluzia că, în primul caz, fenomenul este de natură divină – ceea ce a adus la Nicula, pe domeniul guvernatorului Transilvaniei Sigismund Kornis, valuri de pelerini ce asediau mănăstirea şi a făcut ca icoana să fie dorită cu sume foarte mari de bani -, iar în al doilea, „că minunile nu sunt suficiente pentru a proclama caracterul miraculos al icoanei”. În ambele cazuri nu s-a putut da o explicaţie ştiinţifică, laică. Cea de-a doua a fost mutată în trăsură dintr-un oraş în altul, de la Blaj la Sibiu şi, mai apoi, la Viena, a fost închisă ermetic într-o cutie pecetluită… Degeaba, icoana continua să plângă sub ochii înmărmuriţi ai tuturor: bigoţi, sceptici, bogaţi, săraci, nevolnici, comandanţi de cetăţi, catolici, ortodocşi, protestanţi. Lăcrimează continuu timp de şase luni, iar lacrimile – în ciuda căldurii, a vântului, a drumurilor în trăsură până la Viena – nu se usucă, rămân la locul lor! La Viena, lacrimile sunt atinse, gustate, se fac experimente. Bobiţele de lichid sunt străpunse cu acul, şterse, icoana este stropită cu apă sau cu diverse amestecuri. Nimic de făcut: lichidul ce izvorăşte din ochii Fecioarei şi se prelinge pe piciorul Pruncului are un gust binecunoscut: de lacrimi! „Cauzele care produc aceste fenomene [scrie, după doi ani de anchetă, cardinalul Cristoff Migazzi] vor fi studiate cândva şi vor căpăta o explicaţie satisfăcătoare.” Icoana nu s-a mai întors niciodată în ţară, i s-a pierdut urma.

Şi atunci, până la urmă, ce se ascunde în spatele acestor misterioase fenomene? Divin, ştiinţă, supranatural, credinţă, misticism – care din toate acestea poate fi cauza? Când şi cine va putea răspunde? Deocamdată, răspund numai ologii care merg, bolnavii incurabil readuşi la viaţă şi orbii văzători, în ochii cărora străluceşte o lumină de sus.

Dragoş Niculescu

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.