◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro19.03.2024

Aniversare 30 de ani rubrică ”150 de cuvinte despre cei ce nu cuvântă”

 

De ce 150 de cuvinte ?

La început a fost Cantonul. Un canton CFR dezafectat în mijlocul unei păduri de la marginea Bucureștiului. Acolo am locuit cincisprezece ani neîntrerupt, începând cu 20 iulie 1988, fără lumină electrică, fără apă curentă, fără vecini. Dar nu singur. Câini, pisici, capre, găini, rațe, gâște și jur-împrejur pădurea cu căprioare, mistreți, vulpi, păsări și tot ce mișcă în frunzișul ei. Apoi l-am adus pe Pintea, un ciobănesc românesc carpatin, luat de pui de la o stână din Valea Timișului. Un câine puternic, frumos, deștept și nedezlipit de stăpânul lui, adică de mine, chiar și atunci când trebuia să fac naveta de 20 de kilometri până în București la Casa Radio. Coboram amândoi din tren sau din autobuz și străbăteam orașul cu Pintea alături la picior, fără lesă. Mai ales în zilele când aveam o emisiune nocturnă de dialog cu ascultătorii intitulată ”Alo, Radio ?”. Pe drum, Pintea îmi făcea loc printre haitele de câini maidanezi doar mârâind ușor la ei. Ajunși în Radio, pintea intra taticos în studiouri, se așeza cu botul pe piciorul meu și nu mai mișca cât timp era aprins becul roșu de emisie. Și toate astea le făcea fără să-l fi învățat cineva. 

La mijlocul lui octombrie 1991, după o emisie de noapte, ne-am întâlnit pe coridoarele Radioului cu Paul Grigoriu care-și pregătea ”Matinalul”. Cu ochii la Pintea, mi-a zis din mers : ”să faci o rubrică despre animale, la ”Matinal”, nu mai mare de un minut și jumătate. Îi spui cum vrei!” Și ce nume să dai unei rubrici de un minut și jumătate ? M-am tot gândit vreo câteva zile, până când, uitându-mă pe o ofertă de publicitate la Radio, am constatat că 100 de cuvinte scrise într-un anunț publicitar echivalau, ca timp, cu un minut vorbit. Deci, un minut și jumătate egal cu 150 de cuvinte. Și ”150 de minute despre cei ce nu cuvântă” s-a auzit pentru prima dată la ”Matinal” în octombrie 1991 la ora 6:45. De atunci rubrica n-a lipsit niciodată de pe postul Radio România Actualități. 

Și n-au trecut decât 30 de ani de atunci. 

Carol Mălinescu

Prefață la ”150 x 150 de cuvinte despre cei ce nu cuvântă” scrise și rostite de Carol Mălinescu

Îmi vine greu să cred că primele lecturi ale lui Carol Mălinescu vor fi fost Esop, Donici, La Fontaine. De altfel, nu am copilărit împreună, nu am stat în aceeași bancă, iar la Universitate la întâlnit de câteva ori pe hol, între două cursuri, el neremarcându-mă în nici un fel, eu reținându-l pentru pipa care-i marca un colț al gurii, fumegând – mi se părea – cu aceeași ironie cu care proprietarul ei privea printre oameni și lucruri…

Ne-am regăsit pe culoarele Radioului, colegi acum, dar fiecare cu treaba lui la microfon. Eu făceam, imediat după `90, emisiunea ”Matinal” și îmi pusesem în minte să adun colaboratori cu preocupări și percepții diferite. Nu-mi mai amintesc exact cum am ajuns la el și ce anume am discutat. Cert este că am acceptat cu entuziasm sugestia lui și așa a apărut, de două ori pe săptămână, la ”Matinal”, rubrica ”150 de cuvinte despre cei ce nu cuvântă”. Succesul a fost instantaneu: Carol Mălinescu se mișca cu senină nonșalanță într-un ”bestiariu” ai cărui locatori îi erau, în același timp, amici și complici. Și mai era ceva: propoziția ori fraza de încheiere, ducând cu umor sau cu amărăciune, spre lumea noastră, a celor ce cuvântăm și, adesea, nu știm ce spunem…

Mă gândesc că nu toate fabulele în proză ale lui Carol Mălinescu au la bază fapte reale. Poate e vorba uneori chiar de noi: de el (autorul), de dumneavoastră (ascultătorii și, de acum, cititorii), de mine. Scriu asta pentru că sunt încredințat că avem nevoie, noi, ”cuvântătoarele”, de ele, ”necuvântătoarele”. Reciproca nu e adevărată: ea înseamnă cățeluși parfumați și frizați ori șerpi boa făcuți poșete. Sau, și mai rău, canari galbeni căutând libertatea printre gratii aurite…

 

Paul Grigoriu

3 comentarii pentru “Aniversare 30 de ani rubrică ”150 de cuvinte despre cei ce nu cuvântă”

  1. O rubrică fabuloasă fără de care începutul de zi de zi al meu și al familiei mele nu ar avea nici un farmec! Vă mulțumesc din inimă domnule Carol Mălinescu că existați pentru noi toți! În tonurile de gri în care ne ducem viața, rubrica dumneavoastră este pata de culoare pentru care merită să trăiești.

  2. Felicitări pentru rubrica dvs.pe care o ascult cu deosebită plăcere savurând înțelepciunea,umorul negru și chiar cinismul uneori.
    La cât mai mulți ani !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *