Uit mereu, dar mereu uit să-i sărut mamei mâinile, atunci când începe primăvara. Nu pentru că este vorba de mama vreau eu să-i sărut mâinile, ci pentru că ea are cele mai frumoase mâini din lume. Întotdeauna le-a avut așa. Îndeosebi atunci când umbla sub formă de om viu pe pământ. Din cauza pământului, a țărânei pe care o aducea seara acasă sub unghii, erau mâinile mamei atât de frumoase. Mirosea a câmp verde perna pe care mi-o așeza mama sub cap înainte de culcare. Simțeam apoi cum palmele ei obosite îmi mângâiau fruntea și obrajii. Tocmai când voiam să-mi lipesc buzele de ele, uitam. Ziceam c-o să-mi aduc mâine seară aminte, dar uitam și atunci. Întruna uitam. Și când îmi scotea ghimpii din picioare, și când mă spăla sâmbăta pe cap.Din crăpăturile din palmele mamei creșteau spice de grâu și pelin. Avea toată săptămâna un miros dulce-amar părul meu!
Cu toate că țineam morțiș să nu uit, venind chiar cu gândul acesta pe lume, începeam, încă din prima zi de primăvară, să nu mai țin minte.
Ce bine ar fi fost să ne ceară la școală să învățăm mâinile mamelor noastre pe de rost, pentru serbarea de sfârșit de an, dar nu ne-au cerut. Pentru nici o serbare. Nici măcar pentru cea de sfârșit de viață! Atunci aș fi vrut cel mai mult să-mi aduc aminte, însă nu i-am sărutat mamei mâinile nici atunci. Poate că ea m-a iertat. Dar eu n-o să mă iert pentru asta cât oi trăi.
A venit, iată, o nouă primăvară, și mâinile mamei sunt parcă mai frumoase ca oricând. Știu însă c-o să uit iarăși să le sărut, cu toate că ele îmi fac semn de peste tot. Dar mai cu seamă dinspre înflorirea pelinului pe câmp și dinspre întoarcerea berzelor la cuiburi.
Ștefan MItroi