" /> FRATELE MEU  DE CRUCE, TĂTARUL... | Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
default-logo

FRATELE MEU  DE CRUCE, TĂTARUL…

(Ultima nuvelă)

(Urmare din numerele trecute)

Când am înțeles că Ali e bolnavă de Aișe, m-am îmbolnăvit și eu.

S-au trezit în mine, fără voia mea și când mă așteptam cel mai puțin, niște sentimente puternice care mă răvășeau, ca apele Turlei –  de furtunile care-l frământă pe dedesubt în decembrie, atunci când are pod de gheață deasupra. 

Diminețile veneau cu lumina întoarsă pe dos. Și nopțile – cu întunericul dat peste cap.

Nu era bine. Pentru că începusem a râde prin somn. Râdeam atât de tare, încât râsul acela mă trezea și mă făcea de fiecare dată să mă ridic în capul oaselor și să întreb: „Cine e? Care n-are somn?”, până-mi dădeam seama că chiar eu eram cel care produce zgomotele.

Suspinele au venit ceva mai târziu.

Îmi curgea prin vene plumb topit și nu era gând în care să nu se furișeze Aișe.

Iar locul unde mă aflam, era unul în care lumina și bezna se împreunau, ca să nu se mai poată descâlci, mi se părea, decât atunci când o întâlneam întâmplător în stradă, pe țărm, la biserică.

E greu războiul pe timp de pace. 

Iar între noi trei se ducea un război cumplit. 

Mai crunt decât cel din cetate, când vin porunci de la domnie. 

Aișe, Aișe, Aișe…

E adevărat oare ce spune Ali că ai fi o fantasmă și ceea ce crede toată lumea, că fantasmele nu au suflet, ar fi cu temei?

Dormeam somn de iepure, fără vise. 

Într-o noapte mi-a trecut prin fața ochilor un coșmar, în care se făcea că Aișe nu există, sau încă nu s-a născut ori a murit demult. 

M-am trezit plin de broboane de sudoare și am alergat imediat la miez de noapte, la casa în care locuia, ca să mă pot convinge că ea e adevărată.

Când m-a auzit bătând în porți s-a speriat, dar când m-a văzut s-a bucurat.

– Tu ce-ai visat în astă noapte, Aișe? am întrebat-o.

– Câteva întrebări fără răspunsuri, presără ea paie uscate peste pălălaia focului.

Nu știam despre ea decât ceea ce se vede, decât ceea ce se aude, decât ceea ce îmi imaginasem eu că este sau nu este. 

– Tu cine ești, Aișe? am vrut eu să  aflu. 

Ea a zâmbit într-o direcție în care nu se afla nimeni. Cui? m-am întrebat.  

De ce  zâmbea când ar fi trebuit să-și ceară iertare pentru suferințele care mă măcinau?

– Eu sunt un fulger care n-are timp să se oprească, mi-a vorbit dânsa. 

Mai bine n-o întrebam, pentru că-n clipa imediat următoare i-am văzut strălucind în lumina lunii inelul cu litere arabe… Inelul fratelui meu…

M-am răsucit imediat din călcâie fără să aștept explicații și am fugit bocind din fața ei. 

Iadul se zbătea în inima mea. 

Mi-am plâns în câteva zile și nopți toate lacrimile și tot n-am înțeles, ce căuta inelul lui Ali pe degetul prietenei mele?

Îmi părea rău că nu mă înecasem de tot atunci în apele Turlei, că Ali-tătarul m-a scos din gura morții, că ne-am făcut, cum ne cerea datina, frați de cruce, că am promis în fața icoanelor să împart totul pe din două cu el – viața, da!, dar oare și ceva mai mult – femeia pe care o iubeam?!, căreia am acceptat precum unei prizoniere la târgul de sclave din cetate să-și scoată vălul înaintea lui, că am luat-o în plimbările noastre ca la niște exerciții de dresat bărbați, că am îngăduit să pătrundem, toți trei, adânc unul în inimile celuilalt și asta doar pentru ca să am acum motiv să bocesc!

Deoarece până dimineață mai era timp, am intrat pe furiș pe geamia lor, luminată slab de un opaiț gata să se stingă, ca să-l rog pe profet să-l convingă pe Ali să renunțe la creștina Aișe.

L-am strigat, dar nu m-a auzit.

Apoi m-am strecurat și în schitul nostru și am îngenuncheat în fața icoanelor martore la înfrățirea noastră și m-am rugat cu ochii plini cu lacrimi:

„Doamne, fă ca fratele meu Ali să fie astfel, ca și cum n-a cunoscut-o niciodată pe roaba ta Aișe…”.

În zori am ieșit din bisericuța de lemn și mai necăjit decât am intrat.

Dumnezeu nu m-a ajutat. 

Pentru că Lui, care le poate pe toate, un singur lucru îi este imposibil: să modifice trecutul.

Iar eu îl voiam șters.

Sau – măcar schimbat.

Numai așa, și asta era convingerea mea fermă, eu mă mai puteam salva de pierirea care mă păștea precum lupii de stepă – hergheliile mele.

Singurătatea dă câteodată peste om ca o binecuvântare.

Pentru mine, lumea devenise brusc ceva fără de vreme. 

Timpul parcă ar fi curs îndărăt, ca Turla atunci când ajunge în pragul mării.    

Mă duceam acolo unde valurile se zdrobeau de pietre sau în stepa fără de margini, ca să-mi depăn tăcerea. 

Țărmul mării cu multă lume era pustiu.

Iar în câmpie ca și cum intram cu ochii legați.

În ziua aceea, am încălecat armăsarul ca să ajung la hergheliile mele. 

Mă gândeam să-i fac și eu un dar lui Aișe: un bidiviu dresat – și aveam unul de acesta! – care să îngenuncheze înaintea ei mai înainte de a fi încălecat.

Apoi mă voi duce în port, unde sosise de dincolo de mare un vas cu mărfuri pentru femei.

Voiam s-o bucur  și să-i dăruiesc un voal, din cele din fire de borangic care poartă turcoaicele. 

Poate unul dublu, ca să nu i se vadă frumusețea de sub acesta, sau – să nu-i poată răzbi prin el surâsul. 

(Va urma)

Nicolae DABIJA

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.