În momentele actuale de cumpănă naţională, să ne amintim de tragedia „Colectiv”, de cei peste cincizeci de tineri care au murit distrîndu-se într-o bombă cu ceas, nu tocmai ortodoxă, tragedie de care s-a servit Iohannis. Şi-a scos armatele pe stradă şi, ce mai vaier, ce mai zbucium! Jos cu Ponta! S-a decretat doliu naţional, s-au făcut pelerinaje la locul sumbru, ba chiar, filme şi piese muzicale! Dumnezeu să-i ierte! Însă, acum, că au ars 12 spitale şi au murit peste cincizeci de oameni nevinovaţi, într-un sistem de sănătate pus pe butuci în mandatele Băsescu şi Iohannis, nu se mai tăvăleşte nimeni în piaţa publică, puţini sînt cei care strigă jos Iohannis! Nimeni n-a răspuns în faţa legii. Să ne amintim că Băsescu, cu Boc, prim ministru şi Attila, la Sănătate, au închis peste 67 de spitale. Evident, cei arşi în incendiile din spitale „au murit de Covid”, lărgind, astfel „lista lui Lagarde”, metaforic vorbind! Iată cum, războiul lui Iohannis cu poporul pentru putere absolută continuă să-şi etaleze victimlele. Acest Iohannis nedorit, dar impus de servicii, a făcut ca statul român să eşueze. De fapt, nu statul, ci el e un eșuat! Dictatură, prostie, analfabetism, isterie, excursii, paranghelie, ură, trădare, egoism, vînzare, biciclete, schiuri, navete la Sibiu şi pe mapamond din bani publici, cerşit de decoraţii, medalii, ovaţii şi onoruri, de la entităţi fără nicio legătură cu poporul român şi interesele sale!
Vă amintiţi de tragicomedia celor douăzeci şi cinci de ordonanţe clădite într-o singură noapte pe genunchi de proaspătul, pe atunci, slugoi al lui Iohannis, chiar la ordinul acestuia. Slugoiul Orban e istorie în ochii împăratului! „Joc şi disperare”, i-ar fi spus Kafka! Cum îi mai răbdaţi pe aceşti analfabeţi penelişti, cu aerul lor de bufoni repetenţi, de lideri şi zbiri. Nu fac altceva decît să exploateze contextul în favoarea lor, punîndu-ne în faţa unor perspective îngrozitoare! Nu vedeţi cum tratează cu nepăsare problemele de şoc ale momentului intern, chiar spectaculos şi spectacular, dîndu-ne de înţeles că mersul Ţării este în esenţă un haos plăcut, pe care n-are rost să-l mai ordoneze, este alchimia perfectă acestor trădători. Cum îi răbdaţi pe aceşti nătărăi?, schimonosindu-se în faţa noastră, minţind şi manipulînd, vrînd să intre, în aşa-zisa, conştiinţa europeană sub forma numerelor de înregistrare auto ale unor maşinării politice dictatoriale. Nu vedeţi că ei perpetuează, cu viclenie, subjugarea societăţii, sărăcia şi umilinţa? Niciun aliniat din platformele-program ale acestor antiromâni, care vorbesc despre creşterea bunăstării sociale, nu a primit undă verde în Parlament, ci doar schimburile de avantaje dintre grupările aflate pe scenă.
Iohannis se simte atît de bine în fruntea Ţării, jucîndu-se cu pîrghiile incidentate penal, încît s-a „pus” de-a curmezişul binelui naţional, chiar împotriva revirimentului economic şi social. Miniştrii guvernelor sale nu pot, nu ştiu, nu au pricepere, sînt proşti şi nu pot menegeria clocotul crizei actuale. Încearcă ei tot felul de tertipuri, tot felul de sperietori, pe toate părţile, doar-doar vor mai găsi o soluţie tot în buzunarele populaţiei. Ce-au făcut peneliştii pînă acum? Strategii de furat căciula propriului popor. Nu, nu bat cîmpii. Dacă ar fi să se confere premii pentru corupţie, minciună, trădare de ţară, prostie crasă şi încălcarea Constituţiei, Iohannis şi miniştrii săi ar lua periodic cîte un Oscar şi un „Glob de aur”. Oricum ar sta lucrurile în valul patru, termometrul social indică gradaţii înalte de temperatură, pentru că noile orori ale guvernulor lui Iohannis, fie ele provizorii sau ciclice, ne silesc să acceptăm o condiţie umană umilă şi sub presiune, unde dreptul nostru la viaţă este sub semnul întrebării.
În clipurile electorale peneliştii s-au arătat plini de patriotism, murind de grija săracului, a pensionarului, de grija celor defavorizaţi, de grija economiei, pusă pe butuci tot de ei. Acum, la ceas de criză, adusă în forma agravantă tot de ei, li s-a înceţoşat vederea şi vedeniile, călcînd totul în picioare, de la promisiune la lege, de la bun simţ la constituţie, demnitate şi viaţă. Criza plandemiei n-a subţiat osul pentru care se luptă peneliştii şi useriştii, de a căror logodnă am fost sceptică încă de la oficiere. O logodnă parşivă, de circumstanţă! Nunta lor fiind pornită pe principiul alierii cu duşmanul în caz de forţă majoră, ca să-l poţi controla şi distruge mai uşor, iată, inevitabilul divorţ s-a produs. Perioada romantică, de început, una a năbădăilor, pentru că peneleua dorea, useriştii doreau, ambele nemulţumite de banii de la nuntă, de gestionarea lor nefericită, de tîrguielile scumpe, de cumetriile de pe cele două flancuri, a aruncat în plină „plandemie” pisica moartă în curtea poporului, pe umerii căruia au trîntit mereu curbe de sacrificiu. E greu de calculat preţul pe care îl vor plăti românii din buzunare pentru a acoperi costurile uriaşei destabilizări, generate de guvernele antiromâneşti iohanniste.
Îngăduiţi-mi, vă rog, o altă digresiune, nu pentru că ar fi inedită, ci pentru că singură se cere scrisă. Iertaţi-mi sinceritatea! Circulă tot felul de păreri şi convingeri cu privire la pandemie şi la tîrgul pe care autorităţile l-au făcut cu vieţile românilor, dar oamenii se tem să le recunoască, să le strige, poate dintr-o teamă excesivă pentru viaţa lor le resping în faţa lumii, cu toate că în cercuri restrînse recunosc cum structurile de rezistenţă sănătoase ale societăţii cedează, cum trăiesc cu frica morţii în sîn, cum nu mai prididesc în faţa şocurilor, care vin peste în cavalcadă, cum nu mai pot îndura cel mai sfidător prezent pe care îl trăieşte umanitatea. Speriaţi şi ameninţaţi românii trec multe chestiuni sub tăcere, dintr-un fel de iezuitism lăuntric, al cărui resort e teama. Teama girată de Iohannis şi camarila sa a transformat viaţa românilor într-o meserie de a trăi pe bordura împrejurărilor, ca şi condiţie de a supravieţui „liber”, dar în lanţuri, precum spunea Montesquieu în „Despre spiritul legilor”.