”Marin Preda – jurnalul ca formă de terapie” de Costin Tuchilă

Reiau astăzi, 5 august 2018, când se împlinesc 96 de ani de la nașterea lui Marin Preda (5 august 1922, Siliștea-Gumești, jud. Teleorman – 16 mai 1980, Mogoșoaia) o cronică de demult, difuzată la Radio România în vara anului 2004, când apărea ”Jurnalul intim” al lui Marin Preda, urmat de ”Carnete de atelier”, ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Oana Soare; cronologie şi referinţe critice de Oana Soare; fotografii din arhiva personală şi din arhiva lui Ionel Cucu, Bucureşti, Editura Ziua, 2004*).

Harta literară a faptului real

Teritoriul literaturii nu are frontiere fixe. Un teoretician literar, Silvian Iosifescu, făcea următoarea remarcă: ”Plăsmuirea de fapte imaginare dar posibile pare inseparabilă de literatură. Există totuşi o literatură a faptului real care nu are nevoie de justificări şi certificate.” Pe harta literară a faptului real se află reportajul, literatura istorică dar şi memorialistica, aceasta din urmă ocupând un loc central nu neapărat prin numărul mare de scrieri, ci prin valorile create. De la Benvenuto Cellini, Saint-Simon, Montesquieu, Casanova, Alfieri la Stendhal, Dostoievski sau Fraţii Goncourt, de la Tolstoi, Anatole France, Gide la Malraux, Sartre sau Cesare Pavese, literatura numită generic memorialistică refuză ficţiunea şi pare a se adresa exclusiv posterităţii. Modalităţile ei principale rămân jurnalul intim şi memoriile, care în practică se confundă deseori. ”Surprinzând faptele, gândurile, impresiile cât mai aproape de momentul când au fost trăite, jurnalele – aprecia acelaşi Silvian Iosifescu – au o valoare mai mare de document istoric şi psihologic decât memoriile redactate după decenii.”

”Treaba posterităţii”

Jurnalele şi memoriile se citesc şi astăzi cu mare interes. Cu atât mai mult, în cazul unor scriitori a căror amintire e încă vie printre contemporani. Aici orizontul de aşteptare implică o dorinţă, mărturisită sau nu, de senzaţional. De la curiozitate la aşteptarea unor dezvăluiri cel puţin tulburătoare distanţa devine infimă.Marin Preda Jurnal intim
Cei care au trăit o asemenea stare vor fi dezamăgiţi odată cu apariţia în volum a ”Jurnalului intim” al lui Marin Preda, urmat de ”Carnete de atelier” (Bucureşti, Editura Ziua, 2004), într-o ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Oana Soare, cu o amplă introducere de Eugen Simon. Cât despre publicul avid de senzaţional, acel senzaţional de altfel fabricat artificial, el va trăi o deziluzie. Atât cât s-a păstrat din jurnalul lui Marin Preda, recuperat după moartea scriitorului în noaptea de 15 – 16 mai 1980 din dulapul de la Editura Cartea Românească şi de la fostul redactor şef la editurii, Cornel Popescu, care a păstrat două carnete cu însemnări de atelier şi manuscrisul jurnalului intim (22 noiembrie 1959 – 23 decembrie 1959), are însă un interes psihologic şi literar incontestabil.

Eugen Simion avertizează de la bun început: ”Primul lucru pe care vreau să-l precizez este că Marin Preda nu-i un diarist convins, nu crede în valoarea acestui gen ambiguu şi nici nu-i vede utilitatea literară. A citit jurnalul lui Gide şi nu-i place, citeşte jurnalul de bătrâneţe al lui Tolstoi şi este dezamăgit când observă că un mare scriitor notează nimicurile vieţii şi nu se arată, cum s-ar cuveni, înţelept şi senin în faţa lumii. În fine, Preda vorbeşte de crizele sale morale şi de neliniştile provocate de boala în care s-a instalat (nevroza) şi se gândeşte dacă nu poate să folosească aceste note în literatura propriu-zisă. Singura utilitate a jurnalului, după el, este aceea de a-l ajuta pe autor să iasă din criza teribilă în care a intrat din două motive mărturisite în chip explicit: nevroza şi despărţirea de o femeie pe care, hotărât, o iubise (Aurora). Rol, aşadar, terapeutic, nu literar. Nu-i singurul scriitor care gândeşte astfel. Kafka, pe care Preda îl citise, ţine un jurnal intim pentru a se salva. Tolstoi scrie zilnic pentru a-şi mărturisi păcatele şi, astfel, a se pocăi. Preda este mai rezervat în această privinţă. El nu-şi caută justificări morale pentru a scrie un jurnal spre a-l lăsa apoi posterităţii: notează numai sub presiunea unei stări de criză şi cu un scop foarte precis. Când scopul este atins, părăseşte fără regret jurnalul secret.”

Această caracterizare a fragmentelor din ”Jurnalul intim”, pe care Eugen Simion le analizează apoi minuţios, fixează cu limpezime rolul pe care Preda îl acorda notelor zilnice: ”Sunt şi eu de acord cu G. Călinescu că a scrie un jurnal intim cu scopul de a-l da publicităţii e un non-sens. Publicarea unui jurnal e treaba posterităţii, scrierea lui e o necesitate intimă, dovedită de înseşi mărturisirile făcute de el.”

Confirmarea faptului că jurnalul e doar o formă de a depăşi stările de criză o putem găsi oriunde în volumul apărut în această vară: temele obişnuite ale prozatorului, de la criza morală a individului la problema cuplului, circulă în ”Jurnal intim”, partea a doua şi a treia, din anii 1958 şi 1959, în cele câteva pagini ale ”Jurnalului foarte intim” din anii 1964, 1965, 1966 şi 1967, în carnetele de atelier pentru romanele ”Risipitorii”, ”Delirul şi în notele pentru ”Cel mai iubit dintre pământeni”. Toate aceste însemnări sunt însoţite de anexe bogate, care cuprind scrisori ori fragmente de scrisori ale lui Marin Preda, note reproduse din ediţia de ”Opere” îngrijită de Victor Crăciun în 2002, la Editura Univers Enciclopedic, fragmente din articole şi interviuri ale scriitorului, pasaje din romane care diferă de varianta finală, mărturisiri ale altor scriitori despre Marin Preda: Miron Radu Paraschivescu, Petru Dumitriu ş.a.

Costin Tuchilă

Câteva exemple din jurnalul lui Marin Preda citiţi pe:Leviathan.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.