Se uita pe cer și, dacă vedea o pasăre cu aripa frântă, lua repede acul cu ață și-o cosea la loc. De aceea și treceau primăvara atât de mulți cocori pe deasupra satului nostru. Știau că are cine să le sară în ajutor dacă li se descosea cumva zborul pe la vreo încheietură!
O dată s-a întâmplat să coasă cu acl chiar cerul. Se rupsese într-o parte, spre bulgari, puteai zice că e cerul lor, nu al nostru, însă ea nu se îndurase să-l lase așa, dacă punea Dumnezeu pasul chiar acolo, în dreptul crăpăturii?!, așa c-a luat un petic de la o cămașă a lui bărbatu-său și-a acoperit ruptura. Nu era de mirare că, în unele nopți, vedeai prin gaura rămasă cum răsare luna pe umărul omului ei.
Ea vâra ață în ac la lumina lunii și cosea mai departe. Căci se găsea mereu câte ceva de cusut. Ba vreo aripă de înger, care nu se mai putea întoarce în cer de pe pământ. Ba lumina ochilor vreunei vecine, atunci când o altă vecină îi striga să-i sară ochii din cap, le sărea însă numai lumina, și dacă nu era ea, jumătate dintre femeile din sat ar fi fost oarbe. Așa, erau numai câteva, dintre cele foarte bătrâne. Pentru ele nu mai putea face nimic. Nu ața din acul ei era de vină, ci lumina din ochii acestora. Imediat ce-o atingea cu acul, se scămoșa toată!
Pe la miezul nopții, lua cântecul unei cucuvele și-l prindea, din câteva cusături, de turla bisericii. Apoi prindea biserica de marginea satului, și satul de marginea lumii. Se crăpa de ziuă când se oprea din cusut. Dacă nu s-ar fi oprit, nu se mai făcea ziuă niciodată, căci ea ar fi cusut și această crăpătură.La urmă de tot, cosea cumpenele la fântâni, ca să poată fi scos soarele din pământ dimineața.
Oamenii îl scoteau, prefăcându-se că scot apă să-și adape caii.
După aia cosea nechezatul cailor pe câmp și câmpul în jurul satului.
Doar gura lui Marin Țeapă, de peste drum de casa ei, nu putea s-o coasă. Ca să nu se mai ocupe toată ziua cu descusutul! Poate c-ar fi putut, dacă era să descoasă ceea ce cosea ea. Numai că el nu avea această putere. Îi descosea doar pe cei care treceau pe drum. Pe oameni, în general. În fața cailor și a cocorilor nu zicea nici pâs!!
Ștefan Mitroi