Un spațiu sacru este inextricabil, nu este o fata morgana, pentru că el mărturisește și arată o lucrare a Zeilor, o prezență a acelor creatori primordiali în acel spațiu, iar noi, oamenii, le continuăm creația printr-o repetare rituală a Cosmogoniei.
În acest sens Mircea Eliade afirma: „Ceea ce trebuie să devină „lumea noastră” trebuie să fie în prealabil „creat”. Orice creație are însă un model exemplar: crearea Universului de către Zei”.
De aceea, consacrându-le monumente megalitice, temple, oracole, acelor strămoși primordiali divini într-un spațiu care devine astfel sacru (vezi Platoul Bucegilor) ctitorii acelor monumente megalitice, repetă opera exemplară a Zeilor.
Este foarte probabil ca acele fortificații, șanțuri, labirinturi, ziduri de apărare, piramide, zigurate, ale civilizațiilor preistorice megalitice să fi fost destinate a împiedica invazia puterilor demonice-negative distructive, a unor puteri malefice necunoscute, mai degrabă decât atacul oamenilor.
În același timp putem observa și cealaltă destinație a acestor construcții: locuri deschise spre transcendent, ferestre de comunicare și invocare a unei lumi superioare, un cosmos real pentru cel care ridică, construiește un asemenea spațiu devenit, astfel, un spațiu sacru, privilegiat.
În acest sens M. Eliade observă că: „Lumea se lasă descoperită ca lume, deci cosmos, în măsura în care se dezvăluie ca lume sacră. Orice lume este opera Zeilor, pentru că fie a fost creată direct de către Zei, fie consacrată, deci „cosmicizată”, de către oameni, care au realizat, ritual, actul exemplar al Creației”.
Toate aceste hierofanii și gesta (fapte), săvârșite de eroii civilizatori în timpuri de începuturi, sunt ipostaze ale acelui timp sacru, un fel de etern prezent mitic, în care te reintegrezi periodic prin intermediul riturilor.
Mircea Eliade spune: „Sărbătoarea nu este comemorarea unui eveniment mitic ci reactualizarea lui”.
Astfel, eternul prezent al evenimentului mitic (săvârșit de strămoșii Primordiali) face posibilă durata profană a evenimentelor istorice.
„Veghetorii noștri eterni”, creatorii divini ai cosmosului, au dezvăluit diferitele modalități ale sacrului în însăși structura lumii și a fenomenelor cosmice, Natura exprimând întotdeauna ceva ce o transcende, realul spre care tindem să-l descoperim este „supranatură”.
Putem descoperi această natură mitică în semnele ivite pentru noi, oamenii de aici și de acum, venite dinspre celelalte lumi, în semnul lingvistic (toponimia arhaică), în centrele energetice și informaționale răspândite în toate Kogaioanele munților noștri, în calendarul ritual al sărbătorilor străbune, care reactualizează evenimente primordiale în succesiunea cosmică tradițională a calendarului arhaic țărănesc daco-românesc. Acestea sunt arhivele transcendente conservate în memoria colectivă a neamului românesc.
Columna miraculoasă a pământului de pe vârful Omul, care susținea bolta cea înstelată a cerului, sau polul nordic al universului, numită de romani (țâțânele lumii) era consacrată nemuririi în conștiința oamenilor a divinului Saturn senex, creatorul Vârstei de aur a omenirii, Zeul civilizator, întemeietor al civilizației saturniene pentru oameni.
În același loc sacru, consacrat, titanul Atlas va fi pedepsit de Zeus (pentru că încercase, în fruntea Titanilor, să-l înfrunte pe Zeus) să poarte veșnic pe umerii săi bolta cerească.
După unele izvoare mitice, Atlas era primul fiu atlant al lui Poseidon (Neptun) și unul dintre cei zece regi primordiali ai Atlantidei, și deci nepot direct al Zeului Saturn (Kronos la greci).
După alte izvoare mitice era fiul lui Iapet, unul dintre titani, fiul lui Uranus și al Gaei. Căsătorit cu oceanida Clymene a avut mai mulți copii: Atlas, Epimetheus, Menoetius și Prometheus. Iapetus, ca și fiii săi, va lupta ca titan contra Zeilor din Olimp (grecesc), va fi învins de Zeus și prăvălit de acesta în Tartar, alături de alți Titani.
Era tatăl celor doi titani: Atlas și Prometheu și bunicul lui Deukalion (fiul lui Prometheu), cel care a zămislit noua seminție umană, născută de titanul Deukalion după Potop.
După alte tradiții, titanul pedepsit de Zeus ar fi fost împietrit de către eroul Perseu, pentru că titanul Atlas refuzase să-i împlinească un serviciu cerut de Perseu, iar acesta, drept răzbunare, l-a transformat într-un munte, arătându-i chipul Meduzei, cap care, privit direct în față, îl împietrea pe privitor: muntele se va numi Atlas, Atlasul din Carpați, de la nord de apa sfântă Istros.
Există și niște munți Atlas în Africa, dar Atlasul din țara Hyperboreilor, de la nordul Dunării, este muntele în care, în timpuri Primordiale, au avut loc întâlniri eroice, legendare, săvârșite în acel metaforic „Olimp” hyperboreean, muntele Omul, care este muntele sfânt al pelasgo-hyperboreenilor, unde se află Columna Cerului, monumentul megalitic din Carpații neamurilor traco-geto-dace de la nordul Dunării.
Aici a fost Muntele sfânt al pelosgo-hyperboreenilor, locul unde va fi încantenat și titanul Prometheu de către Zeus, prin porunca dată Zeului Vulcan (Hefaistos) de a-l fereca în munte pe Titan.
Alături este și megalitul ce închipuie în piatră vulturul care-l va tortura zilnic pe noul răzvrătit contra lui Zeus.
Povestea de mai sus a fost rezumată laconic, pentru a lumina satisfăcător evenimente petrecute în timpuri de începuturi, în plaiuri și mărginimi ale unor ținuturi pelasgo-hyperboreene, numite mai târziu carpato-danubiene (așadar, geto-dacii și apoi daco-românii).
Expedițiile celor doi eroi, Hercule și Perseu, nu se îndreaptă spre Lybia și ținuturile Africii, ci spre țara Hyperbreilor.
Grămăticul Apollodor din Damasc (145 î.e.n.) într-o complexă lucrare despre timpurile și legendele vremurilor arhaice (antehomerice) povestește despre a unsprezecea lucrare a lui Hercule, să aducă merele de aur din Grădina Hesperidelor.
Dar aceste mere de aur, spune Apollodor, nu erau în Lybia (sau în ținuturile Africii), ci la muntele Atlas din țara Hyperboreilor. Acolo eroul reușește să ucidă cu săgețile lui Vulturul care-l tortura pe Prometheu și să-l elibereze pe acesta din catena muntelui, și reușește să plece și cu merele de aur atât de râvnite de stăpânii lumii.
Al doilea erou, Perseu, ajunge și el în țara atotputernicului rege Atlas, stăpân peste țara Hyperboreilor. Perseu trebuie să ajungă la izvoarele râului Oceanos (cataractele Istrului) ca să ucidă Meduza, să ia capul acesteia și, printr-un vicleșug pe care-l va născoci, va reteza apoi capul gorgonei Meduza.
În urma unei dispute ivite între Perseu și regele Atlas, grecul îl va împietri pe Atlas, arătându-i chipul Meduzei Capul regelui, spune legenda, va deveni creștetul unui pisc înalt (columna de pe vârful Omul) iar corpul său o imensă catenă (lanț muntos).
Amândoi eroii, ca și alți eroi din legendele timpurilor antehomerice, săvârșesc încercări, probe de Trecere într-un spațiu al unor experiențe primordiale, spațiul carpato-danubian, foarte bine cunoscut vechilor locuitori ai continentului Europa, ca un spațiu al lumii Preafericiților, în care poți încerca drumul inițierii în misteriile învățării treptelor devenirii întru nemurire. Zamolxis îi învăța pe ucenicii săi cum să devină nemuritori, nu îi făcea el nemuritori.
Pe columna principală de pe muntele Atlas (Omul) a fost, după vechile legende teogonice anteelene, încantenat și titanul Prometheu, creatorul civilizației omenirii de azi și a unei noi seminții umane.
Privitor la legendele facerii (genezei) rasei umane, poetul Claudian, în „Entropium II”, extrage din legende arhaice povestea zămislirii primilor oameni. Cei doi frați, Prometheu și Epimeteu (mintea din urmă), vor încerca să facă din aceeași materie, pământ și apă, pe primii oameni.
Lui Prometheu i-a ieșit mai bine lucrarea, pentru că a pus în lut mai mult spirit divin, în timp ce Epimeteu nu a pus nici o esență divină. Oamenii lui Prometheu sunt izbândiți pentru că au „focul” în ei, adică strop din esența divină.
Această legendă a emigrat de la nord la sud și a trecut din Carpați în Elada și de aici în Egipt, și va fi introdusă de profetul Moise în cărțile sfinte ale evreilor.
Urmărim această filieră, migrare, a legendei, pentru că timpurile lui Prometheu sunt cu mult mai vechi decât eliberarea poporului iudaic din sclavia egiptenilor și observăm că legenda nordică din țara hiperboreilor, despre creațiunea omului din apă și pământ și cu insuflarea scânteii divine, este mult mai arhaică decât redactarea finală a cărților lui Moise.
Constanin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2020 (Fragment)
Sursa: CERTITUDINEA