În nemiloasă vreme de seceriș năprasnic, nu de spice, ci de făpturi umane, prin care trece azi a noastră viață, a dispărut nedrept și dureros, ca un falnic stejar, doborât de furtună, cu regretul că din a sa stirpe nobilă tot mai puține brațe noi apar.
În locul acestuia a rămas doar umbra copacului, un pustiu de tristeți și neliniști, ca o mare învolburată, purtând în vremuri de stihie o corabie fără cârmaci. A plecat subit, rămânând în urma sa un abis de necuprins, din al cărui adânc doar amintiri răzlețe mai pot să ostoiască această amarnică veste: DORU DINU GLĂVAN, dragul nostru Președinte, Doru cel Bun, nu mai este, ne-a părăsit definitiv!
Aflându-ne printre cei care l-au cunoscut îndeaproape, în calitate de cronicari ai evenimentelor organizate de DORU DINU GLĂVAN și „ctitoria” sa de suflet din ultimii ani, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, am realizat că destinul ne-a privilegiat să fim contemporani cu un suflet de o rară noblețe sufletească, iubitor de țară și de adevăr, sclav al cuvântului dat, dușman declarat al nedreptății, protector și binefăcător al celor slabi și fără ajutor și, mai ales, amic credincios.
Aprecia prietenia, ca un „drag și scump cuvânt”, prețuită numai de aceia care „știu a fi omenoși cu oamenii”.
Incontestabil, DORU DINU GLĂVAN avea afinitățile unui sentimental. Suspina de fiecare dată când, ascultând versurile scrise de cel mai bun prieten al său, poetul și jurnalistul Miron Manega, – Imnul Jurnalistului – medita la sensul profund al adevărului cum că jurnalistului i-a fost dat și i-a fost lăsat să fie „martor al clipei”, căreia îi pune zălog doar conștiința sa de creator, de ziarist.
Cu blândețe înțeleaptă și o profundă înțelegere a sacrificiilor profesiunii de gazetar, își îndemna adesea confrații: nu așteptați recompense pentru adevărul consemnat, prin ceea ce ați redat în scris, întrucât doar istoria vă va răsplăti efortul.
DORU DINU GLĂVAN, cel mai longeviv Președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, s-a identificat cu simbolul adevăratelor virtuți cerute unui conducător: drept, generos, altruist, luptător până la ultima suflare, folositor semenilor prin opere nepieritoare, vrednice de laudă.
Credincios vocației de cronicar al clipei, acesta a intuit magistral că în condițiile actuale, singura șansă de supraviețuire a presei este abordarea domeniului cultural, cu profesionalism și dedicație.
Nu credeam vreodată că vom vorbi despre DORU DINU GLĂVAN, cel care a dăruit presei 60 de ani din viața sa, la timpul trecut… Făcând parte din specia nobilă de jurnalist, deja este de acum încolo un capitol nepieritor al istoriei presei românești.
Acolo, sus, unde este acum, DORU DINU GLĂVAN va face probabil o celestă Uniune, împăcându-și confrații, invitându-i la o Serată a Eternității.
Dan Toma Dulciu
Tanța Tănăsescu
Redacția Revistei „Muzeul Presei Românești”