" /> Începuturile poeziei noastre | Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
default-logo

Începuturile poeziei noastre

De unde începe poezia română?

A fost arta versificaţiei o preocupare constantă şi pentru cărturarii noştri?

Care sunt anii ei de naştere? Este literatura română cu adevărat una care s-a manifestat târziu? Are ea capodopere egale în timp cu cele ale altor popoare? Literatura veche a avut parte şi de poeţi sau doar de versificatori? Condeierii români, nevoiţi acum niște secole să scrie în alte limbi, ne aparţin? Literaţii de alte neamuri care au compus în limba română şi care au „nevoit” printre noi, în ce măsură pot fi numiţi şi ai noştri?

Sunt întrebări pe care ni le punem şi care solicită răspunsuri.

Antologiile de poezie românească, editate la Bucureşti şi Chişinău, se deschid, de regulă, cu poemele lui Varlaam (? – 1657) sau cu cele ale lui Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797).

Vrem să credem însă că poezia noastră îşi are începuturile cu mult mai devreme.

Părerea că nu avem o literatură „prea veche”, că scrisul nostru începe târziu, e pripită.

În materie de literatură, e adevărat, noi n-am fost primii. Dar – nici ultimii.

Ar trebui să constatăm că în acest spațiu geografic s-a scris dintotdeauna. În diverse limbi. Inclusiv în limba română.

Odată cu constituirea țărilor române Moldova și Muntenia (sec. XIV), apar primele texte scrise: hrisoave, scrisori, liturghiere, lucrări hagiografice ș.a.

În acele veacuri îndepărtate, se înființează centre de copiști, miniaturiști, legători de cărți la Neamțu, Putna, Bistrița, Căpriana, Bisericani în Moldova, la Tismana, Govora, Comana – în Valahia etc.

 Domnitorii români trimiteau la Athos monahi ca să se desăvârșească în lucrul de copiere și ilustrare a textelor, că ulterior manuscrisele lor – cele de la școala lui Gavriil Uric în primul rând – să servească drept modele pentru copiștii de la Athos și nu numai, acestea având o largă circulație în toate țările ortodoxe.

În centrele monastice sunt amenajate încăperi prevăzute special, un scriptorium, unde se aflau toate cele necesare pentru scriere, pentru executarea miniaturilor, pentru închegarea cărților etc.

Apar primele biblioteci, locul unde se păstrau cărțile.

La mijlocul secolului al XVI-lea, editând la Brașov „Sentințele lui Nil”, eruditul Iohann Honterus afirmă că a descoperit el însuși „acest manuscris, în călătoriile efectuate în Valahia și Moldova, într-o bibliotecă foarte veche, cercetând cărțile mănăstirești de acolo”.

În acel secol îndepărtat existau, deci, în părțile noastre și „biblioteci foarte vechi”.

Vreme de câteva sute de ani, cărturarii, cancelariile domnești și biserica vor folosi slavona, apoi și greacă, considerate limbi sacre, ca și latină, la care vor recurge de asemenea cu anumite ocazii.

Tiparul introdus pe meleagurile noastre la 1508 de către ieromonahul Macarie e și el slavon.

Abia în secolul al XVI-lea oamenii de cultură, depășind niște complexe culturale, și cu concursul bisericii („Mai cu plăcere mi-i să aud cinci cuvinte în limba mea, decât o mie – într-o limbă străină”), traduc și tipăresc „pre limba cea proastă” cărți liturgice.

Dumnezeu devine român.

Mărturii ale existenței unor texte, inclusiv poetice, în limba română apar devreme.

Într-un document de la 11 martie 1532 – o scrisoare a unui anonim, adresată autorităților din Krakovia – se spune că „un învățat bogat din Valahia („divers quidam doctor ex Walachia”), bărbat în vârstă, care nu vorbește nemțește, ci latinește și polona, a sosit la Wittenberg ca să-l vadă și să-l audieze pe Martin Luther și vrea să se îngrijească de tipărirea celor patru Evanghelii și a epistolelor lui Pavel în limba valahă…” („în lingua walachia”), ceea ce ne sugerează că la 1532. – Cum învățatul nostru voia să le editeze în patria lui Gutenberg –, existau deja traduceri ale evangheliilor și ale epistolelor lui Pavel în limba română.

De reformă lui Luther e legată, de către unii cercetători, apariția primelor texte rotacizante – în „Psaltirea Voronețeană”, „Codicele Voronețean”, „Psaltirea Hurmuzachi”, „Psaltirea Șcheiană” ș.a. S-ar putea ca oaspetele reformatorului german să fi fost chiar unul dintre inițiatorii traducerii și tipăririi acestor cărți în limba română.

Toate cărțile noastre din acele secole sunt Cărți de Învățătură, care să-l învețe pe cititor să creadă în Cel de Sus, să-și iubească moșia, să știe ce e bine și ce e rău, ce e virtute și ce e păcat, ce e credință și ce e erezie.

Pe lângă literatura de tălmăciri, există o lirică imnică originală, dedicată Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava sau altor sfinţi români care, chiar redactată în slavonă sau greacă, are un „stil moldovenesc” sau „valah”, ce s-a păstrat şi în transpunerea străină.

În Evul Mediu îndeletnicirea de condeier, inclusiv cea de „scriitor de virşuri” (versuri) era expusă unor riscuri. Destinele acestora sunt, de cele mai multe ori, tragice. Lui Despot Vodă i se sfărâmă capul cu buzduganul. Lui Miron Costin i s-a retezat capul. Antim Ivireanul a fost strangulat. Lui Nicolae Milescu i s-a tăiat nasul. Dosoftei a murit în exil. Cantemir a luat drumul băjeniei.

Pentru poeţii de ocazie, Pravila lui Vasile Lupu (1646), în „glava” 50, punctul 6, formulează pedepse speciale: „Cela ce va scrie virşuri sau va scoate cântece întru ocara cuiva, acesta se va certa că şi cela ce va scrie sudalme şi ocări, cum scrie mai sus”. (Iar mai sus, la punctul 2, scrie: „Acela ce va face polojenii ca acelea cu ocări şi cu sudălmi asupra altuia, aceluia să i se taie capul împreună şi cu cela ce le va cânta acealea cântece sau alte ca aceastea, toţi cu o certare să vor certa” (adică pedepsi – n.n.).

Odată cu poetul, era decapitat şi cititorul sau interpretul-cântăreţ al „ocărilor”. Iar împreună cu versurile era pus pe rug și „făcătorul” lor.

Acesta, bănuim, o fi fiind unul dintre motivele care au făcut ca la noi, spre deosebire de alte ţări cu pedepse mai blânde pentru acest „delict”, genul poeziei, în mod special al epigramei, să se afirme mult mai greu (Erau îngăduite doar epigramele pozitive, care elogiau: boieri, domnitori, stemă, „moșie”).

(Va urma)

Din volumul: Poezia românească dinainte de Dosoftei, în curs de apariție.

Nicolae DABIJA

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.