Localitatea Pucioasă din județul Dâmbovița, deși în anul 1930 a trecut de la statutul de sat la cel de oraș, nu și-a pierdut nicio clipă respectul pentru tradiții, reprezentat atât prin diverse activități culturale, cât și prin Muzeul de Etnografie care funcționează aici, pe strada Radu Cosma, într-o casă ce a aparținut familiei Mihalache Dobrescu.
Aceasta este alcătuită din parter, etaj, prispă și foișor din lemn sculptat.
Muzeul, prin imagini, citate din opere reprezentative precum Alexandru Vlahuță „România pitorească” și Monografia localității, realizată de profesorul Stancu Dumitru, expoziții, reprezintă și reînvie un mod tradițional de viață ale cărui elemente specifice au fost: munca la câmp, ceramică, torsul și țesutul, pregătirea hranei în vase specifice, portul popular, tâmplăria etc. Fiecare îndeletnicire umană se bucură de o prezentare teoretică expusă pe unul din pereți.
Deși obiectele expuse și modul de viață prezentat sunt vechi, în întregul muzeu se creează o puternică impresie de viață, grație elementului uman prezentat în ipostaza sa tânără sau de copil.
Emblematică pentru trăsăturile orașului Pucioasa este aprecierea făcută localității de Alexandru Vlahuță și care este expusă pe un perete încă de la intrarea în muzeu: „Un miros care nu e deloc plăcut ne vestește c-am intrat în Pucioasa, așezare frumoasă, într-o vale deschisă, pe râul Ialomița, de o parte și de alta dealuri trăgănate, în fund, priveliștea munților acoperiți de codri; dincolo de râu, de subt o ruptură de mal, țâșnesc binefăcătoare izvoare de pucioasă și fier”.
La parter sunt expuse obiecte specifice muncii la câmp, cât și unor îndeletniciri, precum: ceramică, torsul, țesutul, tâmplăria.
Deși nu ne-am propus un inventar și o descriere a fiecărui obiect prezent în muzeu, vom face totuși o trecere a lor în revistă, pentru a oferi o imagine de ansamblu a felului în care omul a știut să se adapteze mediului în care a trăit, să îi valorifice darurile naturale, să preia tradiții și să își creeze un mod de viață, să se înscrie în specificul localității și al epocii.
Prima expoziție de la parter este dedicată muncii la câmp, prezentată prin citate, fotografii și obiecte specifice: sapă, săpăligă, plug de lemn cu brăzdar de fier, coasă, greblă, seceră, masă de lemn, nelipsitul ulcior cu apă, oale, ulcele.
Încă de la intrare te întâmpină o imagine a tinereții: două manechine ce înfățișează doi flăcăi, îmbrăcați în costume populare: pantaloni negri, cămașă albă, cusută cu modele la poale, la mâneci și la guler, brâie țesute cu modele geometrice. Unul poartă pălărie de paie, altul de postav.
Următorul compartiment este dedicat ceramicii reprezentate prin vase, figurine, ulcior și un simbol al pământului-mamă, al feminității și al creației: o femeie din ceramică purtând un vas de ceramică pe cap.
În compartimentul dedicat torsului și țesutului, obiecte ce aparțin unui trecut ce pare apus în lumea orașului de azi: furcă de tors, pieptene pentru cânepă, foarfecele de tuns oi, fus, rășchitor, roată de tors, costume populare de damă: ie cu motive florale, fotă neagră cu fir cusut și paiete, sunt înviorate de imaginea unui manechin ce înfățișează o fată care țese în război.
Obiectele de lemn de uz casnic: cupă pentru muls oile, blid cu capac, hunie pentru țuică, copăiță cu pâlnie pentru butoaie, doniță, donicioară, ciubăr, covată, tipar de caș, sunt o dovadă a felului în care omul a știut să valorifice daruri ale naturii pentru a-și crea un trai decent: prelucrarea lemnului, creșterea animalelor, prelucrarea fructelor, prin sincronizare cu spiritul epocii.
Tâmplăria este și ea prezentă prin intermediul unor instrumente, precum: stâlp de casă, sfredel, gardin, compas, sistem pentru făcut găuri, ciocan, 
rindea, sfredel, scoabă, cuțitoaie, daltă, fierăstrău metalic, topor metalic cu coadă, scaun pentru șindrilă, butoiaș.
Două manechine în costume populare sugerează o imagine a copilăriei „sincere și nevinovate”, cum ar spune Ion Creangă, desfășurate într-un mediu natural și sănătos.
La etaj, într-o singură cameră ce ținea loc și de dormitor și de bucătărie, ai posibilitatea să vezi cum era mobilat un interior țărănesc, dotat cu sobă cu plită, fier de călcat, oală de lut, solniță de lemn, cuier cu linguri, copaie, crintă, ștergare cu motive florale, farfurie de ceramică, candelă cu icoană și ștergar deasupra, scoarțe, pat de lemn, acoperit cu velință, perne cu fețe cusute cu motive florale.
Astfel, ne convingem încă o dată că de-a lungul timpului omul a știut să îmbine nevoia de hrană cu dragostea pentru frumos și cu credința în Dumnezeu sau, cum se spune într-un citat prezent în muzeu: „Să îmbine nevoile practice de confort cu cerințele estetice”.
Și aici o lume apusă prinde viață. În mijlocul camerei o masă rotundă, joasă, cu scaune pe lângă ea și deasupra ei cu vase de lut și o mămăligă răsturnată te invită parcă să iei prânzul.
Societatea românească a evoluat, satul Pucioasa a devenit oraș și prin urmare s-a schimbat și modul de viață al locuitorilor. La etaj găsim și o cameră mobilată în stil modern, cu manechini în haine de oraș elegante, mobilier în stil neoromânesc de secol al XIX-lea, patefon de secol XX etc. În alte camere, pot fi admirate alte obiecte ale civilizației moderne: patul cu tăblii de lemn, cuverturi croșetate, căzi de baie din lemn, aparat de radio de secol XX etc.
O colecție de fotografii expuse în această cameră și pe hol te ajută să vizualizezi aspecte importante din viața orașului: Sfințirea drapelului Corporației Meseriașilor din Pucioasa în anul 1930, aniversarea Băncii Populare, izvorul cu sulf de la sursă, Grădina Publică, Sanatoriul CFR, Monumentul Eroilor, imaginea unor personalități din viața orașului, precum: documente, obiecte specifice băilor cu sulf: clepsidră pentru măsurat durata băilor, termometru pentru măsurat temperatura apei.
La intrarea în Centrul de Informare Turistică, modul tradițional de viață al localității este înviat de un colțișor amenajat în stil rustic tradițional. Nici nu îți vine să crezi că într-un spațiu atât de mic pot coexista obiecte sugestive pentru ceea ce a însemnat viața în Pucioasa altădată: cusături, tăiatul buștenilor, furcă de tors, putinee, ploscă, ulcele, fiare de călcat, mașină veche de cusut etc.
Într-un parc am întâlnit o bătrână care torcea. Este doamna Elena Bucuroiu, în vârstă de 89 de ani, care cu o dicție ireproșabilă ne-a prezentat modul în care creșteau viermii de mătase, cultivau inul și cânepa în familia sa, toate fazele torsului, țesutului, pe care le-a practicat de mică, ceea ce a determinat-o să își aleagă ocupația de țesătoare la una din fabricile de textile din Pucioasa. De curând, a reușit să spele singură 14 kilograme de lână și să îi facă nepotului dumneaei o saltea de 14 kg.
În ciuda vârstei pe care o are, doamna Elena Bucuroiu rămâne la vârsta frumuseții fizice și spirituale, izvorâte poate din trăinicia naturii ale cărei roade le-a prelucrat, din dragostea pentru muncă și pentru îndeletniciri tradiționale.
Elena TRIFAN/UZPR