Democraţia cărţii / Acad. Gheorghe Păun

În vremurile „vechi”, exista un fel de anecdotă-eseu (anecdotă pentru că avea haz, eseu pentru că avea noimă), formată dintr-un şir lung de fraze de genul „magazinele sunt goale, frigiderele sunt pline; frigiderele sunt pline, toată lumea se vaită; lumea se vaită, dar toţi aplaudă…” şi aşa mai departe, o jumătate de pagină de paradoxuri. Măcar unul a supravieţuit, reformulat: toţi amatorii de carte se plâng, cumpărătorii de preţurile mari, autorii de mercantilismul editurilor şi lipsa sponsorilor, dar toată lumea cumpără şi, detaliul la care vreau să ajung, publică. Pentru că în ultimii ani piaţa cărţii s-a democratizat într-un mod greu de imaginat cu un sfert de veac în urmă. Mai întâi (în ordinea argumen-tării, nu cronologic), numeroase ziare şi reviste au publicat şi încă mai publică serii de cărţi la un preţ derizoriu, spre bucuria celor care-şi doresc colecţii dintre cele mai variate, de la Jules Verne la albume turistice şi de aici la cărţi pentru copii, de bricolaj, de sănătate. Nu e şi spre bucuria editurilor, care se văd puse în faţa unei concurenţe nu foarte loiale, dar trebuie recunoscut că nici ele nu sunt total îndreptăţite să se plângă atunci când vine vorba despre compararea preţurilor.
S-a democratizat total şi producţia de carte, publicarea adică. Adio planuri pe un an-doi-trei înainte, adio cenzură, adio referate, adio redactor de carte… Am pus de-a valma şi bune şi rele, nuanţele vin imediat. Planurile restrictive, înţepenite, aprobate „de sus”, au dispărut şi bine e că e aşa. Decid acum piaţa, librăriile, cititorii, aşa cum sunt percepute toate acestea de către directorii de edituri, oameni şi ei – dar subiectivismul nu e deloc neobişnuit într-o afacere, în economia zisă de piaţă. De aici încolo apare însă un „dar”… Cenzura de partid era o monstruozitate, bine că s-a dus – rău că nu s-a păstrat măcar o cenzură a bunului-simţ, editorială. Dacă n-am numi-o cenzură ar fi mai uşor de acceptat – şi are legătură cu celelalte două puncte, dispariţia referatelor de carte (au mai rămas pe la unele edituri, mai ales pentru cartea ştiinţifică, unde lucrurile sunt mai simple, un confrate de breaslă poate spune dacă o carte merită sau nu să apară, aduce sau nu ceva nou, interesant, util cititorului potenţial) şi a redactorului de carte. Includ aici şi corectorul. Multe edituri nu mai au corector. Autorul vine cu fişierul cărţii pe un stick de memorie, aşezat (stickul, nu autorul) pe un plic cu costul de producţie al cărţii, pentru un tiraj „de familie” de cele mai multe ori, şi cartea intră direct la tipar. Cu „î” din „i” sau cu „î” din „a”, că fiecare scrie cum vrea – iar acest lucru nu este cel mai important (în fond, doar o pretinsă frondă), ci erorile de tipar şi greşelile de gramatică, adesea prezente din belşug şi în cărţi cu adevărat valoroase. La fel cu folosirea ostentativ-puştească a cuvintelor de dincolo de dicţionar, a celor din „blogoleză” sau licenţioase. Ştiu, nu există carte fără erori de tipar, dar există un prag dincolo de care ele devin supărătoare. De la profesorul Marcus am învăţat demult o sintagmă, despre „respectul faţă de textul scris”; aş extinde-o şi la „respectul faţă de textul tipărit” şi aş adăuga cu tristeţe că mi se pare că a ajuns o formulă desuetă în vremurile din urmă…
Cunosc autori de carte (mai ales de literatură, mai ales de poezie), care-şi scriu CV-ul în forma „a publicat 11 cărţi, 13 cărţi, 17 cărţi”. O obsesie a numărătorii care sună amuzant-suspect. Poate pe nedrept, poate cărţile sunt bune; legea numerelor mari (pe scurt: „frecvenţa tinde la proba-bilitate”) chiar promite (probabilistic, deci nu e nicio garanţie aici) apariţia lucrurilor de valoare. Dar, de prea multe ori o carte nu neapărat bună urmează uneia de aceeaşi calitate, de ajungem să ne întrebăm dacă mai e vorba doar de ignorarea sintagmei profesorului Marcus sau e vremea să ne gândim şi la copacii care mor pentru a ne da hârtia pe care se tipăresc cărţile…
Şi mai trist este atunci când întâlnim autori care publică mai mult decât scriu, iar aici „vinovatul” principal este Internetul, care pare o pădure nepăzită, din care oricine vrea poate să-şi aducă în curte un braţ de vreascuri (azi), un trunchi (mâine), un camion… O problemă de morală şi de educaţie, nu insist.
S-a democratizat lumea cărţii, într-adevăr, aşa cum s-a democratizat lumea scrisului, în general. De-asta am putut şi eu aici să ridic o sprânceană – riscând probabil pierderea unor posibili prieteni… Făcându-le însă un bine.

Curtea de la Argeş