" /> Opinie. Doi ani de durere, într-un ocean de lacrimi | Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
default-logo

Opinie. Doi ani de durere, într-un ocean de lacrimi

„Lacrimile sunt cuvintele pe care inima nu le poate rosti” (Gerard Way)

Coronavirusul a adus doliu şi disperare în România. Criza provocată de coronavirus a avut un puternic impact şi la nivel politic, nu numai economic şi social. Se observă o anume degringoladă pe întregul eşichier politic. Partidele mari nu şi-au ales teme de dezbatere potrivite, iar senzaţia generală e că improvizează de la o zi la alta în funcţie de evoluţii de moment. Sunt tot mai multe voci care spun că situaţia de criză prin care trece omenirea este similară unui război, de aceea este nevoie de unitate şi solidaritate.
Inițial am văzut pandemia ca o frână periculoasă în viața mea și a celor din jur. În ultima jumătate de an, am ajuns s-o înțeleg că un haos care nu doar că mi-a schimbat viața, dar a trezit-o.
Haosul, însă, guvernează indiferent de sensibilităţile noastre, cum scrie Lulu Miller, în Why Fish Don’t Exist: „Haosul este singurul lucru sigur din lume. Stăpânul nostru al tuturor”. În cea mai sforăitoare perioadă a pandemiei, în care nu știam când o să se încheie starea de urgență, stabilitatea a început să mi se dezintegreze, ca un șervețel uitat în buzunarul blugilor din mașina de spălat.
În timp ce nimeni nu ştie nici măcar câţi elevi nu au avut cu adevărat acces la şcoală de un an, în timp ce elevii români au rezultate lamentabile la testele Pisa, marea polemică oficială a momentului în Educaţie a fost mărţişorul şi floarea de 1 Martie. Atâta s-a putut. Felul în care este dusă această polemică dă măsura epidemiei de haos pentru care nu există nici tratament, nici vaccin. Școala românească în pandemie, a fost şi este între compromis și haos, a fost şi este dezastruoasă”, „ineficientă”, „oribilă”
Asta trăiam în primele zile de pandemie. Un an mai târziu ştim că România nu a ţinut virusul sub control. O spune pentru prima oară Nelu Tătaru. Criză de la vârf s-a răspândit în cascadă până jos. Spitalele au fost focare în care pacienţii s-au infectat, iar DSP-urile au făcut anchete epidemiologice pe genunchi. Din spitale lipseau lucruri elementare – măşti de protecţie sau dezinfectant. Am aflat între timp că haosul general duce la tragedii personale. De un an, aşa începe şi aşa se termină pentru fiecare om, care a pierdut o persoană dragă cu durere, o durere ce sfâşie inima.
Priveşte lung spre piatra funerară din cimitir, merge pe stradă, fără să vadă nimic… până şi gândurile sunt în haos.
Este începutul dezastrului pentru un spital, pentru un oraş şi apoi pentru o ţară. În România: multe dintre direcţiile sanitare şi spitalele de la noi sunt conduse de oameni numiţi politic, uneori nepregătiţi pentru aceste funcții şi depăşiţi de situaţie. Cei doi ani de pandemie arată haosul care ucide, iar anchetele epidemiologice au fost şi sunt făcute pe genunchi de un sistem medical ce a fost şi este aproape de colaps.

Viorica Nicolescu

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.