De când mă ţin minte, nu am avut niciodată o locuinţă a mea. Toată viaţă am umblat dintr-un colţ în altul, fără să-mi cunosc rostul, aşa cum nu mi-am cunoscut nici părinţii.
Nu ştiu unde m-am născut, care este numele meu sau ce vârstă am.
Dar, pe unde nu am fost, lumea m-a strigat întotdeauna: cocoşatul. La începutul acestei ierni, am găsit o cocioabă părăsită la marginea unui sat şi m-am mutat acolo, mulţumindu-i pământului că nu voi mai dormi sub cerul liber. Însă oamenii acestor locuri n-au fost prea încântaţi de prezenţa mea. M-au întâmpinat cu înjurături şi dispreţ, mai ales din cauza cocoaşei mele, care mă obliga să merg tot timpul încovoiat. Aşa că, aceştia se fereau de mine ca de-un blestemat al sorţii sau ca de unul venit direct din iad. Comportamentul lor însă nu mă deranja, pentru că nici eu nu eram obişnuit să trăiesc printre oameni. Şi apoi, răutatea din ei mă făcea să-i văd ca pe nişte şerpi cu picioare. De aceea, în zilele de duminică, când se aflau la biserică şi străzile erau mai mult pustii, intram în casele lor fără nicio remuşcare şi furam: haine, linguri, mâncare şi orice alt lucru care îmi făcea cu ochiul. Iar faptul că lor le era frică de mine mă bucura şi-mi dădea mai multă putere şi curaj.
În una din zile, în timp ce mă aflam, ca de obicei la ,,datorie”, am observat pe un perete o bucată de scândură. Avea pe ea o zugrăveală deosebită. Nu ştiam ce reprezintă, dar era tare frumoasă. Am încercat să-mi amintesc unde am mai văzut ceva asemănător, dar nu-mi venea nimic în minte. Şi abia ajuns în locuinţa mea fără uşă şi ferestre, am realizat că ţin în mână o icoană.
Noaptea care a urmat a fost cea mai grea şi cea mai tulburătoare noapte din toată viaţa mea. Oriunde aşezam icoana, aveam impresia că aceasta se uită la mine. Am acoperit-o cu frunze uscate, am învelit-o într-un prosop, am pus-o şi sub pernă, dar tot aveam senzaţia că icoana se uita drept în ochii mei.
Spre dimineaţă, eram hotărât să scap de ea numaidecât, sau s-o duc înapoi de unde am luat-o. Dar, ajuns în dreptul acelei case, am simţit că sunt gata-gata să mă prăbuşesc. Ca şi cum cineva îmi tot lua din puteri.
M-am trezit într-un loc neştiut. Auzeam în jurul meu şuşoteli, dar nu puteam să mă mişc. Eram aşezat pe ceva tare, ce părea un pat de scânduri. M-am gândit că sunt prins într-un vis din care nu pot să scap, când în clipa următoare am auzit o voce:
– E rece ca un sloi de gheaţă! N-ar trebui să-l ţinem prea mult în biserică. Trebuie îngropat imediat, dar nu în cimitirul din sat. Ăsta nu merită să fie aşezat alături de morţii noştri!
– E şi el om, lasă-l bre!, interveni altcineva.
Auzind această discuţie, m-am indignat şi am început să ţip: ,,Proştilor, nu sunt mort, trăiesc! Scoateţi-mă de aici! Chiar nu auziţi? Sunteţi surzi?” Dar strigătele mele păreau inutile, fiindcă gura mea se încăpăţâna să nu se mişte. Şi atunci, pentru prima dată, am pomenit numele lui Dumnezeu.
Nu ştiam prea mult despre El, dar am auzit că oamenii I se roagă. Şi totuşi, niciun răspuns. Atâta linişte şi atâta tăcere… Doar alţi paşi şi alte voci:
– Stă prea ridicat! I-aţi pus prea multe perne sub cap şi ar putea să se răstoarne oricând!, vorbi cineva.
– E mort, n-are cum să cadă! Şi apoi, la ce cocoaşă are, doar n-avea să-l punem cu capu-n jos!
– Da, ai dreptate! A stat aşa două zile, poate să mai stea încă una!
– Dar, părinte, ce facem cu oamenii de afară? S-au adunat cu toţii ca la un mare spectacol. Tot satul a venit să-l vadă pe cocoşat!
– Nu laşi pe nimeni să intre! M-ai înţeles? L-or vedea mâine la înmormântare! Ce, n-au văzut un cocoşat urât?
Seara, preotul a suflat în lumânări şi a tras zăvorul de la intrare. Iarăşi, singur. Atât de singur nu m-am simţit nici la naşterea mea. Dar, deodată, am auzit de undeva dintr-un colţ sau chiar deasupra capului meu un murmur de şoapte ce se asemănau cu nişte rugăciuni. Şi nu ştiu de ce, am început să plâng, doar că lacrimile mele alunecau pe dinăuntru.
Şi pentru că nu m-am mai rugat până acum niciodată, am îndrăznit să spun: ,,Doamne, dacă mă auzi, dacă poţi, primeşte-mi măcar aceste lacrimi murdare!”.
Dimineaţă, imediat ce preotul a deschis din nou uşa, valul de gură-cască l-a împins cu putere înăuntru, iar acesta, pierzându-şi echilibrul, a căzut peste mine. Şi, după o veşnicie de secunde, am deschis ochii.
– A înviat mortul!, a început să ţipe mulţimea speriată, făcând un pas înapoi.
M-am ridicat în picioare, mi-am pipăit mâinile şi faţa, să mă conving că eu sunt eu, când acolo am văzut icoana. Şi am realizat că în tot acest timp, ea s-a rugat pentru mine. Am luat-o de jos şi, strângând-o la piept, mi-am făcut loc printre oameni.
Iar din urma mea s-a luat, uşor-uşo,r tot satul.
Nu ştiam nici eu unde merg, spre cocioaba mea pustie sau spre alt colţ de lume, dar nici nu conta. Simţeam că icoana din braţele mele, ea, îmi conduce paşii.
Şi cu cât înaintam mai mult, cocoaşa din spatele meu începea, încet-încet, să se-ndrepte.
Doina DABIJA / UZPR