Era înainte de 1989. Mă aflam cu niște prieteni în restaurantul hotelului Lido din București. Cânta, cam în dorul lelii, o orchestră de muzică populară. Deodată, a intrat Dumitru Fărcaș în restaurant și s-a așezat la o masă. Avea și taragotul cu el. După un timp, l-am văzut făcându-le semn celor din orchestră să tacă și s-a apucat el de cântat. A urmat un recital care a durat mai bine de oră, sculându-i pe toți cei de la mese în picioare. Prin țeava subțire a a taragotului ieșea din pieptul unui om, venind dinspre inimă, o Românie alcătuită din sunete cum rareori mi-a fost dat să aud. Am ascultat pur si simplu plângând.
Peste ani, m-am nimerit la Cluj, chiar în ziua în care Dumitru Fărcaș împlinea 70 de ani. I s-a organizat un spectacol omagial, la care am participat ca spectator. Am plâns din nou când Dumitru Fărcaș a cântat. Când și-a povestit sufletul, de fapt.
Plâng pentru a treia oară acum datorită lui. De data aceasta, pentru că taragotul la care cânta a tăcut. Pentru totdeauna!.
Îi sărut cu recunoștință numele și mă rog de România și români să nu se umple de rușine, uitându-l!
Stefan Mitroi