" /> Începuturile poeziei noastre (II) | Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
default-logo

Începuturile poeziei noastre (II)

De ce ar trebui să mai țină numaidecât seama un „florilegiu”, apărut azi?
Un alcătuitor din secolul XXI al poeziei, cu intenția de a prezenta niște texte vechi în lectură nouă, e dator să aibă în vedere și cuceririle liricii din ultima sută de ani, care au pus în mare încurcătură conceptul de poezie, când linia de demarcație dintre poezie și proză s-a deplasat, semnele estetice ale definirii poeziei fiind azi modificate, ea presupunând nu doar rândurile ordonate după prozodie, armonie, rimă, ritm etc., ci și – poemul în proză, proza poetică, poemul dintr-un vers, metafora publicistică. Versul și-a lărgit vădit zonele și din contul altor genuri, acesta având orgoliul de a se recomanda și a fi recunoscut întâi de toate după expresia poetică, metaforă, imagine, conținut, eliberarea de corsete ale limbajului.
Nu se putea să neglijăm aceste completări la felul de a citi și a înțelege acum textul poetic, de multe ori creându-ni-se impresia că am fost „așteptați” și „găsiți” de către unele rânduri de adevărată sau nebănuită poezie, care zăboviseră înghesuite de multă proză ori de – și mai multă – uitare, până cititorul de dincolo de secolele în care au fost scrise să poată întrezări, dincolo de haina lingvistică, adesea demodată și improprie, noutatea neînvechită a poeziei.
Acesta e argumentul pentru care ne-am oprit și asupra unor bucăți ce n-au fost compuse spre a fi citite ca vers, dar care ni s-au părut a avea corespondențe cu ceea ce înțelegem prin felul de a fi al poeziei astăzi.
Or, la o recitire atentă, unele figuri de stil de acum câteva secole, când poezia făcea corp comun cu celelalte genuri literare, raportate discursului poetic contemporan, la o simplă reașezare în rând de vers capătă prospețime și modernitate.
Astfel, ne-am propus să acordăm șanse lucrărilor prizoniere timpului lor artistic, în măsura în care merită din punctul de vedere al valorii.
Facem o încercare de a prezenta mai degrabă o formulă (un concept) de antologie de poezie veche, completată, dar nici pe departe completă.
Bănuim că unele texte nu-i sunt conforme, iar altele – că lipsesc din ea.
O carte asemănătoare se va afla mereu în elaborare, mereu în căutare, mereu în așteptare, alcătuitorii ei având în permanență sentimentul unui meșter țesător de covoare, că a uitat ceva: un uzor, o nuanță, un fir ce urma a fi înnodat.
Sunt convins că, pe viitor, vor veni și alte texte care s-o întregească.
Arhivele și bibliotecile lumii în care și-au găsit refugiu multe dintre textele noastre dintâi, ne pot oferi, cu siguranță, suficiente surprize.
Sunt încă puțin cercetate arhive celebre, ca cele de la Vatican, muntele Athos, Meteora, Istanbul, Moscova, Atena, Viena, Budapesta, Ierusalim, Antiohia, Wittenberg, Warșovia, Drezda, Krakovia etc., care conțin documente prețioase, multe dintre ele nesistematizate, legate de țările române și implicit de scriitorii noștri dintâi.
În vara anului 1985, într-o perioadă de ardență națională, când de la tribunele oficiale din stânga Prutului se afirmă că începuturile literaturii noastre țin de anul 1924, când la Tiraspol apăruseră ziarul „Plugarul roș” și câteva culegeri de poezie infantilă ale unor poeți, care au fost împușcați „la grămadă” în anii 1937 și 1938, am deschis ușile mai multor arhive, biblioteci de carte veche, muzee din fosta URSS: din Moscova cu fondurile de carte rară: P. Șciukin, V. Undolski, E. Barsov, E. Lebedev, V. Grigorovici, A. Uvarov, I. Carskij, I. Barhrameev, N. Lihaciov, A. Hludov, S. Bolșakov ș.a. de la Biblioteca de Stat a Rusiei fosta „V. I. Lenin”, Muzeul Istoric de Stat și Muzeul „Rumeanțev”; Sankt-Petersburg (fondurile I. Iațimirski, M. Pogodin, P. Bogdanov, P. Sârcu) de la fosta Bibliotecă „M. Saltâkov-Șcedrin” (azi Biblioteca Națională a Rusiei); Kiev (Biblioteca Academiei de Științe a Ucrainei, arhivele Lavrei Pecerska etc.); Lvov, Odesa, Cernăuți, Poceaev, Strâi, etc., ca să dau de file de literatură românească, inclusiv de poeme caligrafiate în secolele XIV-XVIII, aparținând unor consângeni de-ai noștri.
În câteva luni de zile din acel an, am umplut mai multe caiete cu conspecte în diverse limbi, pe care am încercat să le pătrund pe parcurs, iar odată cu revenirea la Chișinău – să caut și tălmăcitori pentru acele texte. Unul dintre ei a fost Gheorghe Armașu, preot din satul Petreni de lângă Drochia, cu care ne împrietenisem în casa părintelui Serafim Dabija, când mi se mărturisise cum într-un lagăr din Siberia murmurase mai mulți ani de zile cuvinte din limbile moarte, ca să nu le uite.
Am publicat mai întâi pe paginile săptămânalului „Literatură și alta” un ciclu de eseuri intitulate: „Poezia înainte de Varlaam”.
O „Antologie a poeziei vechi moldovenești” apărută în 1987 la Editura „Literatura artistică” din Chișinău. Dar cenzorii, recenzenții și editorii volumului nu au acceptat atunci și texte scrise de români din Muntenia și Transilvania, ca aparținând „altor țări”.
Ediția de față completează acele goluri impuse de ideologicul momentului.
Efortul nostru este unul de recuperare.
Încercăm să restituim literaturii române pagini care-i aparțin – în rațiunea că nu suntem atât de bogați ca să renunțăm și la „puținul” pe care-l avem – să recuperăm autori uitați pe nedrept și să reconstituim „manuscrise arse”, poeme pierdute sau rătăcite prin antologiile altor limbi, izvoade înstrăinate, care, după secole de exil regăsindu-se în albia limbii române, să poată reveni acasă.
Cartea veche devine un martor al trecerii noastre prin timp.
Iar o carte nu trăiește doar o generație, cum se afirmă. Cărțile bune trăiesc toate generațiile. Ele nu se învechesc. Ele nu învechesc.
Poeții noștri dintâi inventează versul, născocesc metafora, detectează epitetul, de multe ori ca și cum, până la ei, acestea n-ar exista.
Unii purtători de metaforă descoperă contextele în care cuvintele limbii să sune altfel, mai aproape de armonia ce-ar bucura urechea lui Dumnezeu, pentru care, afară de cititorii muritori, se cred aceștia a scrie. Cum afirmă într-un distih de la 1551 monahul Evloghie:
Fă-i, Doamne, lui Evloghie parte,
Căci el a ostenit la astă carte,
Copistul sperând ca, pentru eforturile lui cărturărești, Cel de Sus să-i ierte din păcate sau – să-l miluiască.
Alți tălmăcitori de psalmi sunt eminescieni înainte de Eminescu său par a avea influențe din Ioan Alexandru.
Venim dinspre milenii de poezie către alte milenii de poezie.
Aș fi bucuros, dacă cititorul, parcurgând aceste pagini de început ale poeziei românești, ar avea sentimentul că participă la o călătorie în timp literar, și nicidecum acela că vizitează un muzeu în care vede „zăpezile de odinioară” ori primăveri literare întârziate, ca să-I poată numi pe ctitorii literaturii noastre, nu scriitori români de ieri, ci – scriitori români dintotdeauna.

Nicolae DABIJA

(din volumul „Poezia românească dinainte de Dosoftei”, în curs de apariție)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.