◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Carolina Ilica, poeta moților din Apuseni

             Apusenii moților! Locuitorii acestor munți se numesc „moți”, fiind pentru ei o fală să aparțină antecesorilor și urmașilor lui Avram Iancu, Horea, Cloșca sau Crișan. Cuvântul moți derivă, poate, de la moțul de păr pe care-l purtau dacii în vremea libertății lor sub Burebista. E posibil să aibă dreptate etimologiștii. „A lua de moț” (a trage de păr) sau „a fi mai cu moț” (a se da grozav, șmecher) sunt expresii românești, care ne-ar oferi liniștea pentru a nu mai scotoci în limbajul de taină al sensurilor. Moții sunt urmași dacilor liberi, iar păstrarea libertății a fost un ideal al acestei comunități montane. Munții Moților fac parte din Țara Transilvană, pe care un istoric bucureștean pașoptist o descrie astfel: „Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de domnul pre pământ…”, astfel începe Nicolae Bălcescu celebra descriere a Ardealului, în Istoria românilor supt Mihai-Voevod Viteazul.

Munții Apuseni sunt deopotrivă margine și centru; colinele blânde împoienite cu flori se topesc în păduri „domestice”, „dealurile se despică în chei și picioare de rai spre a asculta permanentul uruit al apelor neîmblânzite”. Din loc în loc, câte o gospodărie aninată pe coamă de lumină, iar pe firul apelor oamenii și-au așezat „fumurile” după ordinea naturală a peisajului. Atâtea frumuseți tapează „spațiul mioritic”, dar nimic nu are încântare fără suflete răspândite și priviri ațâțătoare. Omul dă măsura limpezimii peisajului. Așa, Apusenii au rămas cetate de inimi martire, suprem gest de arcuire românească, ce ține în căuș de rugăciune și mângâiere pe Iancu Avram, pe Buteanu, pe Horea și alți vrednici bărbați.

Apusenii nu sunt doar niște munți, sunt simbolul românității transilvane:

Ai noștri sunt acești munți

pietroși, mănoși, cărunți

căci noi ne-am cățărat. Pe ei spre cer

noi le-am deschis adâncurile de-aur și de fier

și-am suferit prin ei de ploi și ger

noi le-am spintecat uriașele pântece

noi le-am proslăvit frumusețile-n cântece…!”

  • Cotruș, Ai noștri sunt acești munți)

În preajma Unirii din 1918, Liviu Rebreanu, fost ofițer maghiar, trece clandestin în România, apoi ajunge corespondent de presă la Iași, de unde scrie soției sale Fany: „Luăm Ardealul, maică dragă; atunci să vezi ce perspective vin pentru scriitori!”. Într-o altă scrisoare, cu o însuflețire fără margini îi scrie: „Visul cel mare s-a împlinit”. Rebreanu publică, lucru mai puțin cunoscut, broșura „Horia, Cloșca și Crișan” (1918) (reapărută în 1919, cu titlul „Răscoala moților”, iar mai târziu scrie romanul „Crăișorul Horia”), text elaborat în 1915 pentru ”popularizarea celei mai dureroase și mai înălțătoare tragedii din istoria Transilvaniei”. Pe când se afla în București, scrie și publică, sub pseudonim, broșura cu 50 de bani având titlul „Ardealul, Banatul, Crișana, Maramureșana și Bucovina” (1919). Iată opinia exprimată de L. Rebreanu despre existența, în Ardeal, a poporului român: „Ardealul este leagănul neamului românesc. În cetatea naturală, care sunt Carpații români, urmași coloniștilor romani și ai dacilor au izbutit să supraviețuiască năvălirilor barbarilor, să-și urmeze viața lor, să-și păstreze limba și datinile strămoșești”. E cuprins de un entuziasm molipsitor: „Poate cel mai frumos și mai pitoresc colț de pe continentul european este Ardealul nostru.Un platou înalt, ondulat, înconjurat de jur împrejur de o coroană splendidă de munți: Transilvania. O cetate naturală, în care nu se pătrunde decât prin câteva defileuri, alcătuite de curgerea râurilor care pornesc dintr-însa”.Continuă cel născut în Țara Lăpușului: ”Apoi înspre apus, pământul românesc coboară în câmpie până la Tisa, formând parcă o avangardă firească a fortăreței transilvane”.

Moții mai coborau cu bunătăți de-ale lor în Țară. Statul român le-a acordat avantaje și drept protejat de călătorie comercială pentru vânzarea produselor lor specifice. Pe Carnetul lor de identitate figurau o duzină de „Scutiri acordate Moților”. De pildă, Ministrul de Interne ordonă Primăriilor, ca, începând cu 28 iunie 1935, „locuitorii din comunele aparținând regiunilor muntoase din județele cu populație de moți: Arad, Alba, Bihor, Hunedoara, Cluj și Turda, care exercită comerț ambulant cu articole casnice, cu produse de material lemnos ca: scânduri, șindrile, ciubere, donițe etc., precum și produse de olărie și cărbuni de lemn, fructe, var, lână, șube, sumane și cojoace să le vândă prin oboarele și târgurile orașelor din țară fără nici o restricție și scutiți de perceperea vreunei taxe comunale”. O altă mențiune: „Pe drumurile naționale și județene «călcate de moți» să se destineze din zece în zece km, câte un sector de câte un km pentru pășunatul animalelor de tracțiune ale moților”.

            Apusenii sunt Cetatea Naturală a Românismului. Cine s-a cățărat în poienele cu fânețe rămâne fascinat de ademenirea florile ecumenice și chemarea verde a brazilor. Poiana Florilor, Focul viu, celebrele Cetăți ale Ponorului, Stâncile roșii, Cascada Miresei, Mănăstirea Prislop, Piatra grăitoare, peștera Scărișoara, frasinul lui Horea, Aurul de la Roșia Montană, precum și coamele dealurilor cu frunza de mesteceni, pădurile falnice de stejari ori apele izbucurilor, toate sunt surse de fascinație și iubire necondiționată.

Poeta moților, Carolina ILICA, a dat liricii românești o fermecătoare alcătuire a cuvintelor, țesute în metafore ale iubirii și ale frumuseții. „Neîmblânzita ca o stea lactee” (debut, 1974) își îmbrățișează pasiunea, dând imaginea statuară a ”două lumânări îngemănate”. Au urmat alte volume (Dogoarea și flacăra (1977)), Tirania visului (1993), Violet (2001), Puțin mai mult (2006), apoi celebrele Cărți de la Vidra (2006 – 2020).

În manuscrisul inedit din casa părăsită din Vidra, de lângă Vârfuri, lirismul poetei pădurence și „neîmblânzită ca o stea lactee” se prelinge în cuvinte ca o CHEMARE:

Și m-a chemat pădurea cu umeri de omăt

                        I-am auzit chemarea și n-am mers să o văd.

                        O chem și-acum cu jale în fiecare noapte;

                        Ea nu-mi aude însă năvalnicele șoapte;

                        Dar vine și-nfrunzește în visurile mele

                        Și-și scutură în toamnă cununi de frunze grele;

                        Îmi răcorește buza cu apa care sună,

                        De mă trezesc în noapte, în ochi cu blânda lună.

                        Mă cheamă-atunci pădurea, din nou o chem și eu

                        Suntem tot mai departe, și ne-om chema mereu…”

Sub streașina casei de vară, acolo unde Iacob Ilica – tatăl părăsit și-a sfârșit zilele, găsesc cartea Ardelenii de Ioan Slavici, deschisă la pagina 11: „Centrul etnografic al Românimii din țările coroanei ungare, oarecum cheagul etnic al lor, sunt Moții din Munții Apuseni, de unde au pornit Horea și Iancu Avram.Aceștia sunt oameni și trupește și sufletește mai colțuroși și mai vârtoși. Fie scurt, fie înalt, Moțul e voinic și îndesat, calcă rar și apăsat și are ceva din firea ursului. Om cu deosebire potolit, Moțul vorbește puțin, e foarte răbdător, se avântă cu anevoie, dar e neînduplecare după ce a luat odată o hotărâre… Moții sunt cea mai nobilă parte din poporul român”.

            Frunzele din visuri sunt doruri de lumină blândă, de apă răcoritoare, de moții rămași să ne-amintească de Iancu și de ”cea mai nobilă parte din poporul român”. Și parcă mai aud acele versuri sfâșietoare ale pădurencei de la Vidra:

„Tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii, tată!

Nechezatul lor mă taie, fulgerând ca o rindea.

Doar în coama lor crescută cât o iarbă vinovată

Îndrăznii să plâng, prunceşte, moartea mirilor de nea.

…………………………………………………………

Caii mei nebuni ca mine, caii mei fugari ca ochii!

Lava sângelui mă arde, troieniţi-mi în auz!

Nările să înfioare aerul cu creţ de rochii,

Dinţii-n părul meu să muşte bărbile de cucuruz!

Potopiţi păienjenişul demonilor sub copite

Şi furaţi-mă în coama cu întunecimi de rai!

Ce-l mai roade-acum pe tata? Ştiu: c-ar vrea să mă mărite

C-un fecior mai brad ca bradul, învăţat să bată cai.” Pădureancă (XII)

            Ne aflăm sub frumoasa teroare a visului romantic, în care afectul e distilat de rațiune. Carolina Ilica, unul dintre poeții români contemporani cei mai talentați, mereu proaspeți și moderni, a pornit spre Capitală, ducând cu sine privirea întoarsă spre vârfureni și măguliceni.

            „Jumătate doamnă și jumătate țărancă” scrieCărțile de la Vidra, apărute cu subtitlul „Plângând de-atâta frumusețe”, dedicate memoriei mamei, Valeria – Victoria MAGER (satul Vidra) sunt „neconvenționale”, scrise pe altceva decât pe hârtie. Folosind ac și ață, coase poezii și poeme pe ștergare, țese poneve cu figurine artistice, brodează pe mânecaiiei, pictează pe vreun fluier ori pe o copăiță, pricepându-se a converti îndeletnicirile rurale în cântecul cel subțire al poeziei cu delicii de busuioc:

„Am semănat busuioc într-o sfântă amiază de vineri. /

Ca o ţărancă. /

L-am udat cu apă din gură. /

Gândindu-mă la Dumnezeu şi la Dragoste,

De parcă ar fi totuna!

Şi iată-l acum înflorit!

Şi iată-mă /

Cu busuioc în sân! /

Ca o ţărancă /

Dorită şi doritoare. //

Miroase-mă Tu, mai întâi, Doamne!” (Ca o ţărancă)        

            Și toate sunt astfel Cărțile de la Vidra. Și cea de lână! Și cea de lemn! Și cea de lut! Chiar și cea de lacrimi! Mai vino, tu, Carolină, împreună cu LANA, fiică de poeți, pe cărarea merilor sălbatici care duce spre Măgulicea și caută urma lupului din povestea Scufiței roșii! Povestește-i fiicei voastre și tatălui Meion despre frunza arămie a „tulnicelor de fag” și despre fluierul Iancului cântând alean de dor împietrit, și despre moții din Apuseni risipiți pe pantele domoale ale pășunilor. Până pe-aici colindă cele două doruri:

Un dor de Mamă. Şi un dor de fiică.

De Mama, tânără. De Lana, mică.

De Mama, ca de-o soră, dar mai mare.

Iar de fetiţă-n iarbă, cât o floare.

Munții noștri nu poartă doar aur și cremene, păduri și sălbăticiuni, ci și oameni care au har și geniu, având în Avram Iancu un reper de sacrificiu, iar în Moți un suport de demnitate, hărnicie și tenacitate.Carolina Ilica (din Vidra), Nicolae Nicoară – Horia (din Sohodol) pun în tulnicele versurilor lor atâta iubire pentru moții de Acasă și pentru acești munți de ”dincolo de pădure” (trans-silva), încât dragostea se împletește cu aromele de frăguțe și cu rășina brazilor, alcătuind poemele luminii, răsărite în fascinanta lirică blagiană din Lancrăm. La poezia zile, candidează lirica Timpul a poetului, Doamna Carolina ILICA:

În fiecare clipă moare

Câte-o secundă, nu mai mult.

Aşa se scutură de floare

Prezentul devenind trecut.//

Iar din secunda dusă-nvie

O nouă clipă, rând pe rând.

Aşa s-adun-o veşnicie:

Din adineauri, spre curând.//

Din adineauri spre curând,

Aşa s-adun-o veşnicie.

O clipă nouă, rând pe rând,

Chiar din secunda dusă-nvie.

Anton Ilica / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *