Cunoscută de zeci de ani prin emisiunile sale culturale la radio și televiziune, cu deplasări la comunități de români din spațiul euro-atlantic (unde și-a lansat nu o dată cărțile în ediții bilingve, inclusiv la saloane și târguri de carte), scriitoarea VERONICA BĂLAJ, poetă și prozatoare, este și o jurnalistă de reală vocație multiculturală. Autoarea „Jurnalului de Timișoara” (proză scurtă, 1991), a cărții de reportaje „Parisul fără mine” / Paris sans moi (Timișoara – Angoulême,1992) și a volumului de interviuri „Tentația cuvântului” (2017), și-a îndreptat atenția și asupra scriitorilor români din diaspora, realizând convorbiri de referință cuprinse în câteva cărți, din care amintim „Areopagus” (2008) și, mai recent, în coautorat cu Eva Halus, „Convorbiri cu personalități românești din Montreal (vol. 1 / 2017 și 2 / 2018, Editura HyeGrafix, Montreal).
Autoare prodigioasă cu indeniabile succese în spațiul euro-atlantic (și nu numai), Veronica Balajeste, în spațiul comunicării jurnalistice, o „arhivă vie”, 
din înregistrările memorabile pentru Studioul Teritorial de Radio Timișoara, plajă media de câteva decenii, rezultând și lucrarea RESTITUIRI CULTURALE BĂNĂȚENE (Ed. David Press Print, Timișoara, 2019, 170 p.). Semnatarul prezentării „Veronica Bălaj, între aniversări și comemorări”, criticul literar Cornel Ungureanu, schițând portretul proteic al scriitoare (poetă, autoare de proză scurtă și roman, reporter) relevă faptul că, prin aceste cărți de dialoguri, jurnalista ne înfățișează „lumea cunoscută sau necunoscută a literaturii din Banat”: poeta ERIKA SCHART (1929-2008), o prietenă apropiată și traducătoare a lui Franz Liebhardt, poetul deportat în 1945 într-un lagăr de muncă forțată din URSS; jurnalista și autoarea apreciată în vreme a unui roman, scris la 26 de ani, „Iana Hoinara” ce vorbea despre cedarea Basarabiei, drept care a fost blocată editorial până în 1975, SOFIA ARCAN (1917-1992);poetul și redactorul unor periodice literare și al Editurii „Facla”, ALEXANDRU JEBELEANU (1923-1996); poetul, dramaturgul, publicistul și coordonatorul cenaclului „Franyo Zoltan”,ANAVI ADAM (1909-2009);poetul vâlcean „timișorizat” încununat cu Marele Premiu de Popularizare, DAMIAN URECHE (1935-1994); prof. Violeta Dumbrăveanu, fiica poetului „de marcă” ANGHEL DUMBRĂVEANU (1933-2013), supranumit, flatant, cu admirație colegială, „Condorul”, prieten al lui Nichita Stănescu, convivul familiei, și redactor-șef al „Orizontului”, fostul „Scrisul Bănățean” din perioada 1953-1989, promotor al unor tineri talentați (George Suru, Sabin Opreanu, Robert Șerban, Nina Ceranu ș.a.); scriitoarea, traducătoarea și hispanista ANA SIMION (21 iunie 1938, Domașnea – 27 decembrie 2018, Timișoara), realizatoare a unor documentare cinematografice despre Rilke, Mircea Eliade, Brâncuși etc.; prozatoarea și publicista ANIȘOARA ODEANU/ Doina Peteanu (1912-1972), autoarea celebrului roman modernist „Într-un cămin de domnișoare” din 1934 unanim apreciat în epocă, pentru care „scrisul e parte din ființă” (interviul este luat de colegul de radio, scriitorul Nicolae Dolângă);cernăuțeanul itinerant MIRCEA ȘERBĂNESCU, publicist și prozator,adoptat de capitala Banatului (1919-2012), „un patriarh al literaturii timișorene” vorbind despre „spiritul Timișoarei (…) deschis tuturor elementelor culturale și din alte părți ale țării”.
Față de intervievații amintiți mai sus („autori care în anumite perioade au fost în centrul atenției, apoi interziși, după care au reapărut doar cu o parte a faptelor lor literare”, „au fost interziși sau au avut parte de pagini prea multe sau prea puține în istorii scrise după 1948, după 1965, după 1989” – Cornel Ungureanu), dna Veronica Bălaj inserează și câteva interviuri care ne-au atras atenția, precum cel cu marele cărturar universitar EUGEN TODORAN (1918-1997), autorul unor studii referențiale despre Eminescu și Lucian Blaga, ajuns membrul „cel mai în vârstă” al Cercului Literar de la Sibiu, care „a avut un început la Cluj” prin 1938-39, cu „bardul” Radu Stanca („sufletul Cercului” la Sibiu) și Cornel Regman („toată generația noastră își dorea să scoată o revistă și deci acest mic grup căuta un fel de manifestare proprie”), „faza a doua” a Cercului desfășurându-se la Sibiu, din cauza împrejurărilor politice (cedarea Ardealului prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940 și mutarea Universității clujene la Sibiu).Acolo, L. Blaga „era ca un zeu, era un simbol pentru noi, el nu se angaja direct, avea lucrările lui, și așa s-a născut o disidență, o ruptură și s-a creat al doilea Cercliterar de la Sibiu (…) Vârful acestei etape a fost scrisoarea pe care Negoițescu (considerând a face parte dintr-o a patra „generație postmaioresciană”) i-a adresat-o lui Lovinescu în primăvara lui 1943, pentru că noi mergeam pe criteriul artei de valoare.” (numiți de unii „esteți”, „isteții de la Sibiu”, față de „ocoșii” de la Brașov etc.).
Foarte interesantă este convorbirea cu universitarul filosof GEORGE USCĂTESCU (1919-1995), marcantă personalitate a exilului românesc”, aterizat la Timișoara de unde va fi însoțit de jurnalista autoare la Cluj. Scriitorul cu origini gorjene, dar stabilit pentru o mare carieră universitară și culturală la Madrid, fusese invitat în primăvara lui 1994 la Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, organizat de Societatea Culturală „Lucian Blaga” din Cluj. Din convorbirea cu G. Uscătescu, aflăm că acesta a fost bun prieten cu Brâncuși, căruia i-a dedicat un studiu de filosofia artei, precum lui Eminescu și Blaga, cu accent pe ideea heideggeriană a „spațiului existențial” („Satul meu natal este vecin cu Hobița, satul lui Brâncuși”, declară invitatul, ceea ce nu este tocmai adevărat, căci ar fi vorba de zeci de km, o spunem noi ca rezident al Tg.-Jiului și bun cunoscător al geografiei ținutului gorjenesc!, s.n., Z.C.).
Convorbirea cu GERDA BARBILIAN (n. Hossenfelder, în Cottbus, devenită Barbilian în 1925), soția poetului Ion Barbu, având loc la reședința familiei acestora din București, unde poetul a locuit în perioada 1929-1961 (o casă „stingheră” cu ferestrele „neluminate”, construită ca „un acoperiș”, conform remarcii acad. Gr. Moisil, prieten al matematicianului poet), este lămuritoare în privința celui care și-a cunoscut soția în timpul studiilor sale la Berlin. Profesor universitar de algebră, care a trebuit să se prezinte la concursuri, pentru ocuparea catedrei, Ion Barbu era cald în familie, dar din fire „vulcanic” și„iritabil” în discuțiile cu confrații de breaslă poetică, „foarte neliniștit, mereu în vervă, așa era firea lui (…), fire pasională (…) personalitate foarte liberă și puternică”, „un bărbat frumos și renumit” cu farmec: „Îl înțelegeam în tot ce voia să decidă”. Deși consumase droguri, soția lui mărturisește că „niciodată” nu a fost dependent. El a început „din curiozitate”, văzând pe „colegii cu el de doctorat”. Soția poetului îi arată reporterei colecția revistei „Gazeta Matematică” și cea de ceasuri, precizându-i reporterei că matematicianul „avea drept de autor, teoria spațiilor se numea”, o revistă din America susținând o rubrică despre teoria lui. Spațiul barbilian, așa cred că se numea.” A relatat chiar episodul cu G. Călinescu venit în vizită, după care de la fereastră poetul ar fi aruncat cu „Istoria literaturii” după el („Nu i-a plăcut cum a scris despre el și poezia sa”). Și, în final, rugămintea matroanei octogenare: „Drăguță, nu vrei matale să ștergi acolo unde-am spus cu vârsta?”… Păcat că interviul nu este datat ca să putem menționa anii vieții doamnei Barbilian, de negăsit!
Sub genericul „Visul de-a trece Prutul” este reprodus interviul cu poetul GRIGORE VIERU (1935-2009), venit în Banat ca invitat de onoare (și laureat) la Festivalul de Poezie de la Făget din 2003. Din iubire pentru pământul românesc, poetul spune că „merg cu plăcere în orice colț de țară”, călătorește „mult”, gândește și simte „în versuri”. Pentru Grigore Vieru, „poezia este un har” și se simte mereu pătrund „de un flux de limbă și poezie românească”. Poetul este pentru jurnalista Bălaj dominat de „tandrețe, aer mistic, sau rememorativ, amestec de duioșie și durerea înstrăinării și, pe lângă poetul unei stări învăluitoare, vine și poetul care aduce în scenă accente de revoltă, un purtător de steag al Basarabiei supusă nedreptăților istoriei.” Fapt care vine, lămurește poetul, „din faptul că scriu ce simt, mă implic, nu sunt poetul visător mereu.” Neamul, tradiția, sentimentul matern, copilăria „sunt la rang de ființă pentru mine” – „asta îmi este structura”…
Interviul realizat, la reședința ei din București, cu LELIA RUGESCU (1905-1987), fiica Letiției (sora poetului Lucian Blaga), fostă profesoară la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, detaliază dragostea pe care poetul adolescentin Lulu i-o purta nepoatei sale micuțe la Sebeș, soră a lui Dorin Pavel, care deține amintiri de la Lucian Blaga (precum „sceneta” scrisă de elevul șagunist, adresată familiei, în vederea preschimbării hainelor uzate). Cuvintele de apreciere ale Leliei Rugescu la adresa Corneliei, soția poetului, care „l-a susținut” și „l-a ajutat să nu se piardă în preocupările mărunte ale vieții”, vin să clarifice o anumită reținere, pe care profesoara memorialistă a avut-o față de „mofturoasa” soție a lui Lulu, după cum aflasem din cartea de memorialistică documentară a acesteia, „Cu Lucian Blaga” („Dacia”, 1985). Observația a fost taxată aspru, în cartea „Tatăl meu, Lucian Blaga”, de fiica poetului, Dorli Blaga, recent decedată și înmormântată la Lancrăm (1930-2021).
Aflat la Timișoara cu prilejul lansării cărții sale „Don Quijote din Est”, „scorțosul” OCTAVIAN PALER (1926-2007) mărturisește că se consideră jurnalist numai „cu caracter provizoriu”, el fiind în fond „scriitor”, iar datoria acestora nu e „să stea deoparte” ci „să-și spună părerea”: „Articolele mele sunt mai degrabă țipete decât rezultatul unei meditații publicistice”. Conform unei spuse de Paul Valéry, evenimentele, care interesează pe jurnalist, sunt „spuma valurilor”, dar pe scriitor îl interesează „marea”… Scriitorii doritori de „literatură adevărată, vor avea un drum greu”, întrucât azi primează „literatura de consum”. Despre cartea lansată, Paler, însuși considerându-se „un Don Quijote”, declară și lămurește: „Don Quijote a emigrat în Est. Toți exilații merg cu soarele în spate. Se îndreaptă spre occident. El e singurul care merge spre Est. Spre iluzie ca spre un soare. Acea sinceritate până la naivitate…” Mărturisire la care vine replica jurnalistei Bălaj: „Mă bucur să cunosc un Don Quijote…real”, asigurându-l pe intervievat că materialul va fi difuzat întocmai („Vă rog să nu fonotecați pauzele. S-ar putea să rămână așa cum am vorbit? Ați constatat că nu sunt un vorbitor prea grozav.”)
Intervievații din „RESTITUIRI CULTURALE BĂNĂȚENE” au devenit deja amintiri, cu atât valoarea istorico-literară a acestor mărturisiri este mai pregnantă și relevantă. Iar dacă există o tehnică a „interviului”, d-na Veronica Bălaj se dovedește un încercat maestru al genului, căci domnia sa știe să se pregătească pentru asemenea „confruntări” culturale, alege momentul potrivit (chiar dacă acesta este amânat cu anii, în anumite cazuri, din diferite cauze), face prezentări clarificatoare ale persoanelor și conduce conversația pe anumite trasee, importante atât ca aspecte de viață cât și ca mărturisiri de profesie. Este, în genere, o prezență de spirit plăcută, atașată de persoana cu care conversează, dincolo de insidioase protocoale tehnice, într-un mod natural, firesc, înțelegător. În acest fel, „convorbirile” sale au un aer mai liber, neconvențional, destins, căpătând relief și rotunzime – spre deosebire de anumite proceduri scorțoase în materie de gen -, amintindu-ne de cărțile altei „maestre” a interviului, scriitoarea Rodica Lăzărescu, diriguitoarea revistei „Pro Saeculum”, de la Focșani.
Zenovie Cârlugea
- Aflăm cu bucurie că poeta Veronica Bălaj are în curs de apariție o culegere bilingvă (româno-spaniolă) de „prozo-poeme” intitulată „Ochiul fantast/Ojofantástico”. Vom reveni.