default-logo

Itinerând vechi amintiri de viaţă trăită (II)

Din mărturisirile versificate ale sibianului Ioan Ghip

„Am trimis pe vale gândul/Printre flori, printre albine,/L-am chemat, dar nu mai vine./Rătăcind aşa hoinar/Cum îl ştiu eu e dus departe/La izvor s-asculte şoapte/Şi urcînd mai sus prin codru/Din tăcutele poiene, /Cine poate să-l mai cheme?/Poate ascultă fermecat/Ciocârlia-n slăvi cum cântă/Tril în doru-i ce-o frământă/Poate rătăceşte-n codru/Pe poteci de el ştiute/Basme-n codru să asculte/Poate admiră căprioare/Cu ochi mari, adânci şi negri/Sau ascultă mugind cerbii/Sau, urcata sus la munte/Printre tufe de afine/Şi izvoare cristaline,/Poate stă şi ascultă-n tufe/Trilul de privighetoare/Fermecat de luna plină, când răsare./Poate doarme pe vreo creangă/Legănat de-o adiere,/Sub luciri de mii de stele./L-aş chema-napoi să vină/Dar mă tem că-i prea departe/Şi-i dau gândului dreptate”.

Din spusele înţelepte ale părintelui-profesor Constantin Necula

„Creştinismul nu are voie să-şi piardă blândeţea şi cuminţenia, nu are voie să jignească ori să rănească pe cel pe care îl socoteşte în afara normei sale morale, dar nici să admită drept moral imoralitatea, cultura gestului anti-evanghelic”;
”Poate nu am mâncat cele mai alese bucate, dar am citit cele mai frumoase cărţi”;
„Am cunoscut, inclusiv în mine, oameni care caută ce n-au pierdut”;
„Libertatea este darul lui Dumnezeu. Nici o libertate adevărată nu există fără regului”;
„Suntem slabi cu duşmanii slabi;
„A împinge greutăţile de pe sufletele oamenilor spre Dumnezeu”;
„Biserica ştie însă că veşnic este numai cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi”;
„Ortodoxia nu este pentru temători”;
„Cei mai dragi sunt criticii mei care au dreptate”.

Fântâna, Crucea şi Troiţa de pe lungul drum şi cunoscut al satului natal

Recunoscând că au cutezat să-l „plagieze” pe poetul-filozof Lucian Blaga (1895-1961), prin mereu repetarea stihurilor „Veşnicia s-a născut la sat”, doi omenoşi soţi, dascăli-pensionari de şcoală primară ţărănească şi ardeleană, rude îndepărate şi prieteni apropiaţi a-i familiei mele, au „născocit” un aşa-zis gând liric, care suna cam aşa:
„În nefireasca linişte a unei nopţi cu Lună Plină, Eu şi Ea ascultam tăcutele tăceri ale vocilor noastre, hotărând să săpăm, în acel colţ de mestecăniş al codrilor verzi din preajma drumului de hotar, o fântână adâncă, în ale căror unde mişcătoare de ape limpezi şi reci să ne privim chipurile tinere şi călătoare printre stelele scăpărătoare ale cerului senin, reflectate precum în sticla curată a unei mari oglinzi. Zis şi făcut!
Şi pentru ca, din apele ei toţi drumeţii obosiţi să îşi poată astâmpăra setea gurilor uscate şi buzelor crăpate de arşiţele verilor, iar cosaşii ierburilor înflorate ale câmpurilor să îşi răcorească fierbinţeala frunţilor şi să îşi aline durerea palmelor bătătorite, am hotărât să dăruim acelei singuratice fântâni şi o troacă scobită într-o mare lespede de stâncă, coborâtă din înalţii Munţi Făgăraş, ca din a cărei apă să se adape atât cirezile de vite şi turmele de oi, cât şi caii de la căruţele de poveri şi mânjii jucăuşi ai iepelor-mame. Apoi, alăturat să înălţăm o grea şi bolovănoasă cumpănă, de a cărei verigă de fier-alămit să prindem o găleată ferecată din doage de acăţ, iar de toarta ei de lemn de carpen să agăţăm un lănţişor cu o căniţă din aramă, încrustată cu monogramele numelor şi prenumelor noastre. Adică trei de „V”: Valerica, Valer şi Vulcan. Trecură de atunci, de mult de tot, mai bine de 65 de ani, astfel încât noi doi am îmbătrânit în aşa măsură încât copiii noştri ne-au făcut bunici, iar copiii-copiilor lor, străbunici. Neuitându-ne strădania, locuitorii mândrului sat natal, cu casele sale presărate pe drumul lung şi cunoscut al văii sibiene a Hârtibaciului, ne mulţămesc că ne-am învrednicit, în îndepărtata noastră tinereţe, să săpăm acea fântână cu apă rece şi bună, dar şi că la „Nunta de Aur” am clădit, pictat şi sfinţit, lângă cumpăna fântânei, o mândră şi creştinească Troiţă ortodoxă, românească şi ardelenească”.

NOTĂ: Cred că aţi observat cât de multe, cât de frumoase, de cuminţi şi de liniştitoare sunt Crucile şi Troiţele!? Podoabe creştineşti risipite pe uliţele şi hudiţele satelor, ca şi pe hotarele de la răscrucile drumurilor căruţelor, oilor şi vitelor. Dar şi cum spre ele se îndreaptă paşii tot mai greoi şi îngânduraţi ai ţăranilor-plugari români?! De unde şi ivirea altei supărătoare întrebări personale: nu vi se pare că s-au cam împuţinat îngrijoritor de mult fântânile săpate şi adâncite spre izvoarele Pământului Românesc cu ape reci şi bune de băut?! Dar şi o rugăminte. Aceea de a nu uita niciodată ca în cea de-a 4-a Duminică, de după Rusalii (24 iunie, de Sărbătoarea Creştinească a Naşterii Sf. Proroc Ioan Botezătorul) să îmbrăcaţi în galbenele şi înmiresmatele Sânziene atât mormintele celor ştiuţi şi neştiuţi din cimitire, cât şi Crucile, Troiţele, Fântânele şi Izvoarele înşirate pe drumurile cosaşilor ierburilor şi secerătorilor holdelor grânelor, cu spicele grele date în pârga fierbinţilor verilor Sfântului Proroc Ilie!

DOAMNE, OCROTEŞTE-I PE ROMÂNI!

ATÂT PE CEI STATORNICI ŞI TRUDITORI PE PÂMÂNTUL SFÂNT AL PATRIEI STRĂBUNE-CENTENARE, CÂT ŞI PE CEI GÂNDITORI AI ÎNTOARCERII ACASĂ DIN LUNGA ŞI TRISTA LOR PRIBEGIE PRIN LUMEA LARGĂ!

Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR

Sibiu – august 2018

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.