Univers învăţătoresc teatral în Vâlcea / Dinu Săraru

Inventariind, ca sa zic aşa, la Slătioara, vara aceasta, vechi documente de familie, am aflat şi „un act de înfrăţire“ al unor ţărani din Stroieşti, plasa Horezu, conduşi de bunicul meu C.C.C. Sărariu, veteran erou de la 1877 şi de fratele său Gheorghe Constantin Sărariu care au cumpărat o parte din moşia de pământ a colonelului Iancovescu, tatăl viitorului actor de extracţie vâlceană Ion Iancovescu.

Între pomenitele documente am regăsit, cu alţi ochi, vreau să zic, cu ochii bătrânului, fotografii pe carton începând din 1909, înfăţişând scene din spectacolele teatrale date de trupe de învăţători constituite ad-hoc, atestând aplecarea spre teatru a învăţătorimii din Oltenia de sub munte.
Fotografia din 1909, de pildă, evocă o scenă din spectacolul cu piesa „Zorile“, jucată de învăţători din satul Cerna şi din satul Slătioara, pe un învăţător îl cheamă chiar Slătioreanu şi l-am apucat şi eu în copilărie.

Alte fotografii reproduse tot pe carton cât o foaie de hârtie A5 mărturisesc despre spectacole date de învăţători asociaţi în căminul cultural „Zorile Slătioarei“, însufleţiţi de tatăl meu, învăţătorul C.C.C.C. Costică Săraru. Ultima fotografie rememorează pentru cei de azi o scenă din spectacolul cu piesa „Se face ziuă“ de Zaharia Bârsan, spectacol jucat multă vreme prin şcolile din comunele Olteniei de sub Munte vâlcene. Era, se poate spune, un univers învăţătoresc teatral cu o deosebită rezonanţă în epocă, atestând preocuparea învăţătorimii amintite pentru cultură şi pentru faptul de cultură teatral. Nu e întâmplător atunci nici teatrul înfiinţat de stareţa Mănăstirii Bistriţa, Olga Gologan, în cadrul Liceului mănăstiresc existând atunci în cuprinsul vestitei lavre ortodoxe şi la care luau parte, ca interprete, inclusiv în roluri masculine, elevele liceului şi profesoarele maici. Era un teatru care dădea spectacole şi în oraşul Râmnic – cel mai bun oraş de teatru, zicea Sică Alexandrescu, din provincia românească dintre cele două războaie – şi la Horezu, şi la Drăgăşani, şi la Călimăneşti.

Am apucat, zic iar, în copilărie, şi eu, spectacolele date de învăţători sub egida căminului cultural „Zorile Slătioarei“.

Aşa recunosc azi că, venind în Bucureşti în 1947 de la Slătioara, la sfârşitul adolescenţei, eram familiarizat cu povestea teatrului. Astfel, observ eu astăzi, înclinaţia mea spre lumea teatrului şi spre teatru, aprinsă puternic la Bucureşti, s-a profesionalizat prin gazetăria radiofonică încă de la capătul adolescenţei, căci am intrat în Radio la 18 ani, la 13 noiembrie 1950, având drept izvor vatra învăţătorească slătioreană.

Mă gândesc acum cât de străin şi lipsit de interes pentru cultura satului său este astăzi, cu foarte rare excepţii, învăţătorul nostru de ţară. Nu mai spun nimic despre „trupele“ teatrale şcolăreşti care pregăteau spectacolul cu „Irozii“, în Ajunul Crăciunului, şi recitalurile cu trei, patru şcolari cu Steaua sub ferestrele ţăranilor, tot la Crăciun, sau recitalul realmente teatral cu „Pluguşorul“ la Anul Nou, date toate sub îndrumarea „învăţătorului nostru“.

Să ne mai mirăm că identitatea noastră naţională şi spirituală se află azi sub semnul unui atât de îngrijorător semn de întrebare!?

Dinu Săraru

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.