Tony Bulgaru’

Povești despre Bulgaria am auzit felurite și, de asemenea, am trăit felurite întâmplări în Bulgaria. Unele, destule, povești pur și simplu, spuse cu tact și deşirate îndelung la vreun pahar cu prietenie ciocnit în diverse împrejurări, altele, mai puține, relatări în cascade repezi de vorbe dureroase despre excesul de zel sau lipsa de solicitudine a nu știu cărei autorități.
Multe și felurite lucruri știu despre această țară și oamenii ei, dar nu am să uit niciodată prietenia dintre un bulgar și un român, ițită și consumată în împrejurări dramatice, pe care Zaharia Stancu o zugrăvește nemuritor pe parcursul câtorva pagini din „Rădăcinile sunt amare“. După cum nici nu cred că o să se elibereze curând, din mrejele memoriei mele afective, emoțiile întâlnirii cu un bulgar de mare bogăție sufletească, petrecută doar cu câteva zile în urmă.
Rămăseserăm cu mașina în pană la ieșirea din orașul bulgăresc Sandanski, înspre Grecia, ținta călătoriei noastre. Se rupsese cureaua pentru accesorii, cea care antrenează buna funcționare a tuturor sistemelor autoturismului, între care încărcarea acumulatorului fiind esențială. Cu reaua asta am dat de belea, a făcut haz de necaz careva dintre noi. Un prieten din București, vraci pasionat de mașini în timpul liber pe care l-am sunat imediat, ne-a confirmat că nu e de glumă, dar ne-a și liniștit dându-ne sfaturi și încurajări. Esența era că trebuia să mergem la un service auto, poate avem noroc, căci vinerea după amiaza e mai greu cu lucrul peste tot, doar peste tot lumea e în weekend.
Și am avut noroc. La doar câțiva kilometri, întorcându-ne în oraș, am dat peste el, peste noroc adică, în persoana lui Tony, Anton, cum avea să precizeze la despărțire. Citea ziarul liniștit când l-am întrerupt noi, mai mult gesticulând cu Reaua în mâini, decât vorbind. S-a ridicat încetișor, a luat-o pe vinovată la întors pe o parte și pe cealaltă, a pipăit-o cu blândețe și i-a numărat striațiunile. Apoi a sunat pe cineva, după care ne-a cerut talonul mașinii dialogând în continuare la telefon. Când a încheiat discuția, ne-a făcut semn să stăm liniștiți și s-a apucat de lucru. A săltat bolnava pe elevator și tot a meșterit la niște măruntaie ale ei din partea dreaptă. S-a oprit la un moment dat, și-a aprins o țigară făcând în continuare semne liniștitoare către noi. Între timp a venit cineva cu o cutiuță, meșterul a luat-o și a scos din ea speranța noastră. A întins-o, a analizat-o cu priviri atente și ne-a explicat clar, întărind vorbele cu lumina ochilor: în 15, maxim 20 de minute e gata!
Și a fost!
Nota de plată, sub orice așteptări, nu a îngăduit niciun plus, oricât am dorit, oricât am insistat. Tony, adică Anton cum a precizat încă o dată, ne-a urat drum bun cinstindu-și cu o strângere de mână, un zâmbet larg și lumina caldă a privirii țara și omenia de excepție.

Firiță Carp / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.