MIRCEA IONESCU-QUINTUS (18 martie 1917 – 14 septembrie 2017)

Comemorăm, pe 14 septembrie a.c., un an de când ne-a părăsit minunatul om Mircea Ionescu-Quintus. A fost personalitate de prim rang a vieții politice românești, a literaturii și renumit avocat al Baroului din Ploiești, dar, mai ales, un epigramist clasic în viață. Pentru că, înainte de a avea posibilitatea să se afirme ca om politic, și-a căpătat popularitatea ca epigramist, trăsătură care i-a marcat numele și atunci când a ajuns în funcții înalte în Stat – Președinte al Senatului, Ministru al Justiției ș.a. Ca ministru, și-a exprimat un regret care e al tuturor românilor, sentiment cu care, chiar după ce s-a mutat în amintirea noastră, cinstește Centenarul Marii Uniri:
Nu regret c-am fost un an
În Guvernul Stolojan,
Dar visam să fiu ministru
De la Tisa pân’ la Nistru.
Longevitatea sa (ca și a fratelui său Nelu Ionescu-Quintus), se datorează, în bună parte, epigramei care a menținut, prin gândirea mereu vie solicitată de ingeniozitățile acestui gen literar „ușor”, dar greu de scris atunci când îl iei în serios, solicitare care ține gândirea în priză și imperiul lucidității. Se datorează, de asemenea, sprijinului permanent, înțelegerii, sincronizării în acțiuni și idei, Doamnei Viorica Ionescu-Quintus, ajunsă la 92 de ani, o mână de om, dar de o luciditate impresionantă, cu spiritul viu și cu multă dorință să ne întâlnească. Astfel, catrenul maestrului
La locuința mea de veci
Tot mai aștept să vie-o fată
Că nu e nimeni pe poteci
Și am intrare separată.
admite, conform adevărului, următoarea noastră replică:
În cimitir, pe-acea alee rece
Demult ar fi-ntâlnit-o pe fetica
De nu-l țineau acasă să nu plece
Catrenele și Doamna Viorica.
Personalitatea lui Mircea Ionescu-Quintus e greu de cuprins într-un articol comemorativ pentru că despre acest „liberal din tată-n fiu” (membru al acestui partid din 1934, când avea 17 ani) sunt multe de spus. Prezența sa în epigramistica românească, încă din 1943, când și-a publicat primul volum – „Haz de necaz”, cu o prefață de Radu D. Rosetti, a constituit un permanent imbold pentru mânuitorii condeiului ascuțit; vicisitudinile existențiale nu l-au înfrânt, i-au rămas întregi forțele vitale și spirituale, precum și capacitatea de a se adapta regimurilor în care a trăit, cu sporuri în sfera culturală. În recenta sa carte „Despre singurătate” (Ed. A.M.Press, 2018), lansată la Sângeru (PH), pe 14 august a.c., când a împlinit 70 de ani, autorul Lucian Avramescu amintește de „faimoasa familie liberală” a orașului aurului negru (despre care Bogza, în opera sa purtând chiar acest titlu – „Aurul negru”, scria [scriu din memorie] „Ploieștii… pe străzile lui principale sunt case cu două-trei etaje ai căror proprietari abia știu să se iscălească”, de bunicul Ghiță Ionescu, primarul acestei urbe aflate în apropierea dealurilor „dogorâte de podgorii” din Valea Călugărească și de pe Dealul Mare (cu vii lăsate, azi, în paragină), urbe cu multe cârciumi în care bărbații „parlamentau” politica… „Casa boierească din mijlocul municipiului e Muzeul de Artă. Amprenta lor [a Quintușilor] e peste tot. Nea Mircea a fost ieri decorat la Cotroceni” (p.214). „Decoratul, asistat de privirile confraților liberali, între care unii nu-s chiar liberali, a vorbit magistral, cu o logică impecabilă, găsind ironia potrivită pentru o întrerupere care i-a rupt șirul. A vorbit acum ca mereu, grav când trebuie, ironic și autoironic (se zice că autoironia aparține exclusiv oamenilor deștepți), demn și cu adâncime.” (p.212)… „sub privirile unora care îl prețuiesc, dar și ale altora care l-au judecat aiurea. Nu știu cum dracu se face, dar colaboratori ai securității sunt găsiți doar dintre cei care au împins roaba la canal, iar securiștii adevărați, cei care i-au bătut cu lopata și bocancul pe intelectualii și preoții [precum Părintele Galeriu] și «chiaburii» duși la exterminare în Dobrogea și fiii lor sunt miniștri, șefi de stat, conduc țara. Noroc că justiția i-a făcut dreptate omului care a făcut nu doar tot războiul al doilea, dar a și supraviețuit celei mai dure pușcării comuniste, cea a Canalului, de unde cei mai mulți nu s-au întors.” (p.214) Iată și destăinuirea celui condamnat, pe care o cităm din prefața volumului nostru „Vrednicul Părinte Galeriu”, Ed. Semne, București, 2015: „După zile și nopți în care eram supuşi unui inuman regim de izolare şi înfometare, fără asistenţă medicală măcar celor bătrâni, ne târam ca nişte umbre, sprijiniţi doar de îndemnurile şi predicile numeroşilor preoţi aflaţi alături de Părintele Galeriu, în pătimire cu noi. Criza şi cazna penitenciară s-au curmat într-o seară din noiembrie 1952, când am fost transportaţi şi înghesuiţi în „bou-vagoanele“ unui tren, în care am călătorit sfârşiţi de puteri, spre o destinaţie necunoscută. Şi tot noaptea, mohorâtă şi friguroasă, am fost depuşi într-o staţie din preajma lagărului Coasta Galeş, abia înfiinţat, aşezaţi în lungi şiruri şi mânaţi spre curtea a cestuia, unde comandantul, cred că Bercea se numea, ne-a spus că suntem condamnaţi pentru crime politice, că nu suntem într-un pension şi că va trebui să muncim zi şi noapte la săparea Canalului Dunăre-Marea Neagră. A doua zi, după numai câteva ore de odihnă, fiind cu neputinţă să adoarmă cineva, am început programul de lucru de 12 ore „fără pauze“, o săptămână ziua şi alta noaptea, săpam şi încărcam neîncetat vagoane, supuşi unui regim de muncă tiranic şi imposibil de suportat, din care pricină cădeam cu lopeţile în mâini, sub teroarea paznicilor. În asemenea dramatice clipe, am simţit din nou sprijinul frăţesc al celor suferinzi ca şi noi, atunci, din nou am primit încurajările Părintelui Galeriu, sfârşit ca şi noi, şi care, cu mărinimie de sfânt, a fost în stare să se desculţe şi să dea bocancii săi unui sărman bătrân, cu picioare goale şi sângerânde. Şi iarăşi am înţeles şi am cunoscut neobişnuita lui dăruire, lepădare de sine, îmbrăţişându-l şi mândrindu-mă că neamul nostru, vrednicit cu astfel de fii, nu poate fi umilit, îngenuncheat şi nici nu poate pieri vreodată.”

Mircea Ionescu-Quintus s-a născut pe 18 martie 1917 la Kerson, în Ucraina, unde tatăl său, Ion Gh. Ionescu, se refugiase cu soția și alți fruntași liberali. Acesta și-a adăugat și și-a legalizat supranumele Quintus pentru că se considera al cincilea în tradiția familiei și pentru a se evita confuziile cu atâția Ion Ionescu câți existau în Ploiești (și nu numai). Fusese căsătorit cu viitoarea mare artistă Marioara Voiculescu, dar familia n-a fost de acord cu această căsătorie încheiată la 21 ianuarie 1910, amenințându-l că-i retrage sprijinul material. Divorțează și se recăsătorește tot cu o Mărioară – Marioara Naumescu, divorțată și ea de epigramistul Radu D. Rosetti (să nu uităm că Ion Ionescu-Quintus se afirmase și el, ca epigramist, încă din 1896, cu valorosul volum EPIGRAME, prefațat de V.A.Urechia și ilustrat de Nicolae Vermont). Se întoarce în țară și, în 1919, i se naște al doilea fiu, Ion, și el viitor mare epigramist, semnând Nelu Ionescu-Quintus sau Nelu Quintus.
Înțelegem că Mircea Ionescu-Quintus care ne-a părăsit pe 14 septembrie 2017, face parte dintr-o adevărată „dinastie” de epigramiști, compusă din tatăl Ion Ionescu-Quintus (1875-1933), Mircea Ionescu-Quintus (1917-2017) și Nelu Quintus (1919-2014). De altfel, în 2001, apare volumul de epigrame Trident Quintus, care cuprinde cele mai valoroase creații ale acestor talentate condeie, care au dus epigrama mai departe, ridicând-o pe trepte de spiritualitate conformă cu nivelul societății în care au trăit. Plin de umor, Domnul Mircea scrie: „Și cum cei născuți din pisică șoareci mănâncă, am încercat să justific apartenența mea la genul epigramatic:
De la părinți, precum se știe,
Iei duh și fizionomie;
Era prea mare ironia
Să-mi lase tata doar chelia.
Pentru Mircea Ionescu-Quintus, epigrama a fost un fel al său de a fi, el a trăit în epigramă și pentru epigramă. În tot ce a scris și-a retrăit gândurile, și-a concentrat puterea de a realiza, în creațiile sale, o oglindă a epocii în care a trăit. Cu prețuire față de această „importantă specie literară satirico-ironică”, precizează „De fapt, statutul ei de creație literară i-l conferă autorii ei”. În același timp, manifestă o grijă permanentă pentru respectarea statutului ei literar. Astfel, în cotidianul PRAHOVA (25 iunie 2009), patriarhul epigramei românești afirmă că nu prea are cuvinte de laudă pentru cei care încearcă să-și facă un nume publicând tot felul de produse literare sub denumirea de epigramă: „Din ceea ce am constatat, cu mare ușurință se publică așa-zise epigrame. Apar 10-15 volume pe an cu astfel de creații, dar care sunt mult sub nivelul epigramei românești adevărate”. Concluzia jurnalistei Ana-Maria Maxim este că, „în opinia lui Mircea Ionescu-Quintus, autorii noi au impresia că acesta este cel mai ușor gen literar, dar epigrama reprezintă, de fapt, cel mai greu gen”.
Epigramele lui Mircea Ionescu-Quintus exprimă întreaga gamă a comicului, de la umor la ironie și sarcasm; predomină, totuși, umorul, caracteristic românului: autorul „vânează” păcatul, dar e alături de păcătos. Ingeniozitatea schimbării de „macaz” duce la punctul de întâlnire a ideilor corelate:
Stau pe plajă-ntinși la soare
Un flăcău și-o fată mare;
Când lăsatu-s-a-nserarea
Mare mai era doar marea!
E sensibil față de femeia rezervată, cuminte:
Femeia, eterna poveste
În viața ei fără păcate,
Nici nu fumează, nici nu bea,
Nu are seamăn, nici etate
Și totuși, are ea ceva…
Aluzia fină se insinuează și în Autumnală:
Cavaler fără pereche
Vântu-ndrăgostit lulea
Cântă frunzei la ureche
Și ea, biata, va cădea.
Dar se mai întâmplă și așa:
Este-o vorbă nu prea nouă
Ce-o auzi pe la uluci:
Între două nu te plouă…
Mulțumesc, dar te usuci!
Există și căsnicii nefericite, care duc la convingeri dramatice:
De când jurară amândoi
Că numai moartea-i va desparte,
Ea nu se mai temea de moarte,
Nici el de viața de apoi.
În șarjele epigramatice, sare la atac, speculând, uneori, poanta celui care-ntinde spada, întorcând-o „ca la Ploiești”. Astfel, la afirmația sa că epigramele circulă din gură în gură, Mircea Trifu îl țintește: Judecate cu măsură,/ Poantele-ți meșteșugite/ Circulă din gură-n gură/ Însă nimeni nu le-nghite. Săgeata retrimisă se transformă în bumerang la replica celui vizat:
Da, poantele-mi plac la lectură
Și-s îndrăgite mult, încât
Vor circula din gură-n gură
Chiar dacă ție-ți stau în gât.
Ca toți marii epigramiști, era spontan, improviza catrene în care expresiile atacantului erau învăluite ingenios în sensuri născătoare de poante umoristice. Poetului Ion Bănuță, cu pleșuvie, ca și el, i se adresează, la primirea acestuia în Clubul „Cincinat Pavelescu”:
Patronul nostru Cincinat
Din Necuprins, când a aflat,
A spus zâmbind: într-adevăr
Acum suntem toți în păr.
Regretatul epigramist Ioan Pop din Cluj-Napoca se adresează celor doi frați –Mircea și Nelu: De la tată, mi se pare,/ Moșteniră cu dreptate/ Harul strofelor sprințare…/ Fiecare jumătate. Replica e de-a dreptul dirimantă:
Nu strălucesc pe firmament,
Dar, comparându-ne, îmi zic:
O jumătate de talent
E mult mai mult decât nimic.
Amintim și reacția lui Nelu Quintus în legătură cu „Dinastia Quintus” (un tată și doi fii). Ion Grigore (1907-1990), Profesor emerit, care și-a câștigat notorietatea nu numai ca epigramist, ci și ca profesor de matematică al lui Nichita Stănescu, îi roagă pe cei doi frați să semneze numerotat, Ca să știm care-i din voi/ Quintus unu, Quintus doi. Nelu Quintus pune lucrurile în adevărata lor lumină:
Moștenind pe tatăl, bunu’,/ Deopotrivă, amândoi/ Cum să fim „unu și doi”/ Când ne știm unu și unu?
În acest context, fratele cel mare vrea să rămână cel mare și se adresează celui mai mic:
Deși erai de mic odorul mamei
Și tata deopotrivă ne-a crescut
În cazul nostru, harul epigramei
E apanajul primului născut.
Creația Domnului Mircea demonstrează și legătura dintre epigramă și aforism – forma scurtă de literatură oarecum diferită de maximă și proverb: acestea exprimă adevăruri generale, concluzii morale, sinteze izvorâte din analiza faptelor comune, sub formă de reguli de viață cu valoare universală, în timp ce aforismele devoalează gândirea autorului lor, experiența lui de viață, convingerile sale, exprimând gânduri care nasc alte gânduri: Numai femeia poate să-l facă pe bărbat să se simtă nemuritor; Când rătăcești pe drumul amintirilor, timpul stă pe loc; Mai rău decât să fii singur e să te simți singur alături de cineva etc. Și aforismul și epigrama sunt construite pe contradicție, aluzie, jocul de cuvinte, ele exploatează cotidianul, dar și universalul, superficiarul și ceea ce e profund, particularul și generalul, ca o misterioasă picătură de diamant a spiritului. Însă, în aforism, artificiul iluziei constă într-o insinuare care nu explică totul, dar produce o surpriză, în timp ce caracteristic pentru epigramă este devoalarea implicitului prin explicitul poantei. Să nu uităm catrenul antologic al lui I. St. Bogza (1905-1988): Tot omu-n lume-i efemer, / În el e și pământ și cer, / Dar în poet, pe drept cuvânt, / E cer mai mult decât pământ. Mircea Ionescu-Quintus, cu activitate de o viață în cadrul Justiției, ajunge la următoarea concluzie:
De când soarele și luna,
De când valul spart de stâncă,
Adevărul e minciuna
Nedescoperită încă.
Prostia, motiv frecvent în creația epigramatică, îi prilejuiește următorul catren:
În universul nostru strâmt,
Plin de virtuți și de ocară,
Prostia este o povară
Pe care cei vizați n-o simt.
Regretul față de neregulile prezentului și-l exprimă în epigrame precum O scrisoare pierdută:
Și Cațavenci, și Tipătești,
Apar mereu pe-a vieții cale;
Păcat că nu mai întâlnești
Și-un Caragiale.
Acest autor prolific a scris și romanțe, ca și Cincinat. Fiind structuri înrudite, asupra lor se revarsă vraja ochilor. Quintus spune Mi-e dor de ochii tăi adânci/ Scânteietori ca soarele de mai,/ Mi-e dor de vraja ce-o aduci/ Prinos al părului bălai (compozitor, Nelu Danielescu, din Ploiești), iar Cincinat e fermecat de raza ochilor verzi: Frumoasa mea cu ochii verzi / Ca două mistice smaralde,/ Te duci spre alte țări mai calde/ Melancolia să ți-o pierzi…
Fiind o personalitate complexă, cu activități și realizări notabile în mai multe domenii, inclusiv ca prozator, deși în ultimul timp a crescut popularitatea sa ca liberal, Mircea Ionescu-Quintus rămâne celebru, în primul rând ca epigramist și umorist de înaltă clasă și de o inteligență sclipitoare. Să nu uităm, În lumea asta de ocară/ În care gluma-i antidot,/ Umorul e o floare rară,/ Prostia crește peste tot. Chiar și în calitatea sa de mare om de stat, n-a încetat să se manifeste și ca epigramist, această „domnișoară balerină” care dansează în literatura română în poante ascuțite, făcând casă comună cu demnitățile de senator, ministru, președinte al P.N.L. Cu un cuvânt de spirit, a anulat adesea, diferențele de opinii. De altfel însuși mărturisește: „În cei zece ani în care am fost parlamentar, nu de puține ori am rezolvat probleme serioase cu o glumă, câteodată chiar cu câte o epigramă.”.
Noi epigramiștii, îl considerăm nemuritor, contrazicând, prin exemplul personal, catrenul care circulă pe seama breslei noastre: E breasla care-n viitor/ Va pierde mult din efectiv:/ Epigramiștii mai și mor/ Și unii mor definitiv. Și, exact în ziua în care l-am însoțit pe drumul care-l ducea acolo unde se află și rădăcinile neamului, am înțeles că Mircea Ionescu-Quintus n-a murit, ci a devenit nemuritor.
Înainte de a pleca, se adresează epigramelor sale:
Vă trimit din gură-n gură
Să cutreierați prin lume
Și apoi la editură
Ca să apăreți… postume.
Era necesară redactarea unui volum care să cuprindă toate epigramele lui Mircea Ionescu-Quintus, împrăștiate în diverse publicații. E cunoscut, de asemenea, acest epitaf, capodoperă a modestiei:
Acum, iertat îs de păcate
Și lumea-i slobodă să spună
Că am făcut ceva dreptate
Dar nici o epigramă bună.
Ne permitem să parafrazăm autoepitaful său și să spunem:
Acum iertat ești de păcate
Fiind plecat, tot omul spune
Că-n viață ai făcut dreptate
Și multe epigrame bune.
Nu putem încheia înainte de a face cunoscute dorințele sale adresate fiului Răzvan, în testamentul scris în perioada detenției – dorințe care pot fi socotite îndemnuri adresate oricărui român:
Diata
Din temnița întunecată
de unde nimeni n-a ieșit,
îți las un nume fără pată,
precum eu însumi l-am primit

Îți las cuvintele Scripturii
și datinele bătrânești,
iar eu, căzut în lanțul urii
îți las poruncă să iubești

Iubește cerul și pământul,
privește și să n-ai dorinți,
păstrează-ți cinstea și cuvântul,
să nu cârtești și să nu minți

Fii frate bun și fă doar bine
celui sărman și celui trist
și iartă-i pe cei răi cu tine
cum i-a iertat odată Christ.

ELIS RÂPEANU / UZPR

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.