Însemnări cotidiene / Dinu Săraru

I. Cel mai sărac prim-ministru. În drum spre Bucureşti, trecând spre Horezu, ca întotdeauna, în mijlocul Târgului nemurit şi de pictorul Ghiaţă, peste drum de impunătorul liceu Brâncoveanu, cu trei mii de elevi!, privirile îmi sunt atrase de bustul cuminte şi anonim al lui I.G. Duca, aşezat într-o poieniţă verde, pe fundalul medieval al bisericuţei ctitorită de vătaful de plai Urşianu, din satul Urşani, unde cel mai sărac prim-ministru dintotdeauna al României capitaliste de ieri şi de azi îşi doarme somnul de veci sub o criptă modestă voievodală. I.G.Duca îşi află bustul la Horezu pentru că aici, la Judecătoria de Ocol, şi-a început cariera strălucită de jurist şi, tot în apropierea Hurezilor, şi-a ridicat un conac oltenesc de vacanţă din banii câştigaţi apărând într-un proces ţăranii din amintitul sat Urşani.

Astfel, Târgul a fost între cele două războaie un subţire fief liberal, căci Duca, aşa cum se ştie, a fost şi preşedinte al partidului Brătienilor, aceştia patrioţi, fraţii lui Ionel Brătianu, i-au lăsat locul de fruntaş al partidului creat de Ion. C. Brătianu, considerându-l în vremea aceea ca fiind cel mai îndreptăţit pentru această dregătorie.

Subţirele fief liberal s-a petrecut într-o masă oltenească ţărănistă, fireşte, devotată doctrinei de stânga a lui Ion Mihalache. La un moment dat, după 90, la un Târg al Cocoşului de Horezu, am avut prilejul şi surpriza întâlnindu-l la expoziţia Olarilor pe şeful liberal din vremea aceea, fost membru PCR, fiindcă alt partid nici nu era în tinereţea lui, să-i descopăr că la Horezu se află bustul liderului partidului în fruntea căruia se afla el acum, că mormântul acestuia poate fi văzut la Urşani, iar conacul doar la trei kilometri de expoziţia de ceramică, la Măldăreşti. Dar pe mine nu mă interesează aici „urmaşii de azi liberali ai Romei“, ci faptul că la moartea sa – I. G. Duca a fost, se ştie, ucis de legionari, pe peronul Gării din Sinaia, la ieşirea dintr-o audienţă la Peleş, la Carol al II-lea – s-a dovedit că I.G. Duca avea ciorapii din pantofi abia ţesuţi la o cârpăceală în familie – cel mai sărac prim-ministru al României capitaliste de ieri şi de azi – proprietar al conacului zidit de el şi a celor 5 pogoane de pământ rezultate şi ele din munca lui de avocat tânăr şi, mai târziu, proprietar şi al Culei Grecenilor pe care de asemenea a cumpărat-o şi pe care prin testament a lăsat-o moştenire statului român.

Am cunoscut-o în tinereţea mea şi pe doamna Duca, vârstnică locuitoare a conacului şi îngrijită cu dăruire prin dispoziţia lui Ion Gheorghe Maurer de organizaţia de partid comunistă Plasa Horezu!

Ţin minte cu emoţie că doamna Duca stătea în pridvorul conacului, într-un fotoliu de lemn ca un şezlong, făcut anume pentru I.G.Duca de către un tâmplar din Măldăreşti, ţăran, culmea specializat în mese şi dulapuri de haine Bidermeier. În acest şezlong, scos în pridvor din biroul său vara, Duca îşi revedea, se spune, celebrele memorii tipărite pentru prima dată în Berlinul occidental de Editura Ion Dumitru, care-l ocrotea atunci şi pe Pamfil Şeicaru, autor acesta şi al unei Istorii a Partidului Naţional Ţărănesc, dacă nu chiar prima istorie.

Ceauşescu ceruse consilierilor lui istorici, Muşat şi Ardeleanu, de la Institutul de Istorie a Partidului Comunist Român, să-i aducă de la Berlin şi Memoriile lui Duca (4 volume) şi Istoria ţărăniştilor semnată de Pamfil Şeicaru.

Cornel Burtică şi Ştefan Andrei şi Dumitru Popescu-Dumnezeu multiplicaseră, la rândul lor, cărţile pentru lectura lor, iar de la Ştefan Andrei am primit şi eu, prin 70 şi ceva ai veacului XX, un exemplar.

Aşa am aflat, pe viu, cum s-ar spune, că I.G. Duca, cel mai sărac prim-ministru român, altfel aristocrat de viţă domnească, a fost, printr-o admirabilă cunoaştere a limbii române, unul dintre cei mai mari memorialişti şi portretişti ai literaturii române, cu o scriitură de o eleganţă unică în proza românească şi nu se cunoaşte un intelectual român autentic să nu fi cititit opera lui I.G. Duca. Sigur, mă refer la intelectualii autentici, nu la clasa noastră politică, recunoscută ca fiind – cum zicea Petre Pandrea – de o „ignoranţă enciclopedică“.
Mă aşteptam şi încă mă mai aştept ca editurile noastre să revină mereu asupra Memoriilor lui I.G.Duca pentru că sunt şi o înaltă şcoală de limbă română

I.G. Duca stă în spaţiul memoriilor alături de Argetoianu, acest sarcastic zugrav al politicianismului românesc dintre cele două Războaie Mondiale, dar şi autorul celui mai fidel strălucit portret al lui Titu Maiorescu.
Cine mai are timp astăzi să citească o carte anume, să se instruiască atunci când politica de mahala şi-a făcut o specialitate nefericit grotescă din cultul delaţiunii şi al scrierii denunţurilor până la cultul autodenunţurilor salvatoare toate de răspunderea cu care a fost şi mai este apărat şi justificat jaful naţional!

II. Un spectacol de Piaţă a Constituţiei, dar în sensul bun al cuvântului, a realizat, pentru sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, teatrul lui Ion Lucian, numit Excelsior, directorul de teatru Adrian Găzdaru, împătimit, după opinia mea, de slujire cu har a cauzei teatrale, într-un timp al proliferării sexualismului, trivialităţii şi obscenităţii fără nicio perdea, toate repertoriale şi literare. Directorul Teatrului Excelsior s-a adresat capodoperei lui Davila, Vlaicu Vodă, a creat, scenografic şi decorator al Pieţii inspirat, un sat medieval cu toate atributele acestui tip de aşezare românească, un muzeu în aer liber şi sub cerul liber şi într-o atmosferă cu cavalcade autentice, cu coruri profesioniste şi serbări de curte voievodală foarte bine puse în scenă, în faţa unui public aşezat în scaune comode pe o gradenă modernă rotitoare.
Directorul teatrului, iniţiatorul evenimentului, şi, în esenţă, cel care girează artistic o dată cu scenografii, şi regizorul a reuşit să ofere o atmosferă plină de fantezie, de culoare medievală cuceritoare şi emoţionantă.
Actorii, trei distribuţii, se pare, pentru rolurile protagoniste, sunt devotaţi reprezentaţiei, dar şcoala lor teatrală este precară şi nici nu se putea altfel după 30 de ani de facultăţi teatrale care produc pe bandă rulantă absolvenţi cu adeverinţă de actor, dar adeverinţele nu ţin loc de har şi de profesionalitate.
Mă opresc aici, felicitând teatrul pentru alegerea repertorială şi directorul pentru investiţia de împătimire, în cazul lui, evident profesionistă, care îmi permite să-l văd conducând o scenă mare, cu o trupă mare, de asemenea profesionistă.
Spectacolul merită văzut.

Dinu Săraru

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.